this feeling is my twin brother
it follows me everywhere, it wears the same clothes
and cuts its nails the same way
but it doesn’t like the oranges

i like oranges.
i peel them roughly and don’t mind getting my hands dirty
to experience a brief moment of not thinking about

making love.
that phrase is just like a ghost phone ringing at your neighbor’s
every time you hear it thinking it’s yours
but it isn’t, brenda

symptoms of lovesick include (but aren’t limited to) cold shivers
in waves, when you look out the window
and then goosebumps on your feet



Calea

Am să ies în fața căminului în pantalonii de pijama și geaca de iarnă cu blană, fumând, după ce ți-am trimis mesaj că te vreau
cu pofta cu care la prima brumă de iarnă calc pe iarba înghețată
Și scârțâie.

Treptele căminului pe care urcă zeci, sute de mii de suflete
Cu țigarete aprinse ca niște torțe

vor fi calea gândurilor murdare din care nu ies petele duse la terapie, ca un student crescut în occident,
Neînfricat în fața psihologului.

(un tub de vopsea de păr oxidată, jumătate de molid pe malul begheiului cu vârfurile înghețate)

Revăd căsuța pentru cărți în care am crezut ca-n dumnezeu și în care-am băgat mâinile până la coate, gâdilând îngerii sub aripa dreaptă
ca să cerșesc – îmi spun – să cerșesc e ceva ce știu să fac destul de bine, sau nu bine deloc;

Și să dansez.

chambre/ room/

ca ața – prin zeci, poate sute de găuri de ac
indiferentă la tapetul dintr-o cameră sau alta
camerele inimi și peretele cardiac
asortate cu mobilă
de inspirație industrială

templul meu e trupul
la porțile căruia călugări buddhiști sparg semințe discutând
cu preoți catolici despre ultima
emisiune pe care-au văzut-o pe history channel;
deasupra lor se aud nu doar țipete de pescăruși
dar țipetele copiilor din alte ere

din dulapuri fermecate prin crăpăturile cărora
ies greieri și
cri cri cri-ul lor scârțâie
a preemptive strike
despre care s-a scris destul
pe când eu eram analfabetă

până și atunci când la desfacerea staniolului
din jurul bomboanei de ciocolată
credeam că în pliurile învelișului au intrat oameni
mici
invizibili
ca să mângâie și să dezmiardă miezul comestibil
(miezul care nu știe că e miez)

– întrerupem programul pentru o scurtă publicitate –
aud ca prin vis
și văd câteva degete transformate în
bețe uscate, căzute din copaci
întoarse către ceilalți;

iau pe rând câte unul și-l întorc înspre mine.

 chambre à Paris

DSCN5133

chambre à Cracovie

SONY DSC

chambre à Londres

IMG_9418

Nici măcar -1

cred că 35, dar cine-i mai numără. de câte ori am plâns după orgasm, ca și când aș ieși pe prispă și ar bate vântul cu frunze uscate în mine.
lacul de unghii de culoarea vinului, dar cu sclipici
în timp ce răsfoiesc o revistă și mă gândesc la cum intră și ies
oamenii din viața unuia în viața altuia
ping pongul care seamănă cu săritura cu coarda elastică în gol
până când la un momentdat rămâne suspendată în aer și plutește.

când eram mică visam că plutesc deasupra caselor, fără vreo direcție
anume, dar uneori credeam că fac roata, cum o făceam cu bicicleta
pe străzile vecine


– 11

Cândva, am scris despre o chestie pe care n-o prea înțelegeam. Ei, m-am pus acum să fac exact opusul, să scriu despre lucrurile pe care le înțeleg.

M-am oprit o clipă din tastat, pentru că mi s-a părut că sunetul degetelor mele pe tastatură e chiar ok, mi s-a părut că simplul fapt de a tasta, de a compune din litere, cuvinte, e o chestie extraordinară, prin care-mi las dâra de melc pe pământul acesta. Ca un sunet fain pe care-l face motorul mașinii ăleia foarte faine, de care nu te mai poți despărți.

Nu demult, m-am gândit să caut câteva etimologii despre care aveam bănuiala că mi-ar putea da niște subiecte bune de scris, dar le-am uitat.

Acesta. Singurul cuvânt care-mi vine în minte e acesta. E frumos, el, așa, dar nu contenește din a-mi spune nu forța nota. Back off. Și deja e primul lucru pe azi, pe care-l înțeleg. Atunci când am scris, spre exemplu, despre omida de fier, nu cred că înțelegeam.

Până la urmă nu-i așa greu să tastezi. E chiar fain. Ar trebui să fac asta mai des.

life vest

life jacket

si el trăgând de sub scaun un carton pe care scrie life

ești aici.

daca vrei să citești în continuare aprinde lumina de deasupra scaunului

life vest under your seat

ai supraviețuit.

(ca și când, a supra-viețui devine sinonim cu absurda-viețui, o meta realitate din care încerci anxios să te trezești, să fii prezentă cum zice Tolle, să respiri)

șirul de luminițe în intunericul verde

își deschise vesta și-mi spuse, nu recunoști pe nimeni, nu, nu?

(sunt încărcată emoțional până la refuz, oare dacă nu sunt cerc ce sunt)

zumzetele astea ace sparg timpane prin care ies rotocoale de fum scrise în limba vieții pe care, uite, n-o mai înțeleg; te iubesc vreau să nu fiu corpul ăsta fără viață sunt fericit te iubesc

până când oamenii și casele și străzile nu mi se vor mai părea închise între pereții intestinelor mele subțiri, o valvă prolapsând la temperaturi scăzute,

un iepure cu cochilie de melc înăuntrul căreia te port ca-ntr-o rulotă în jurul lumii

defapt în jurul meu

where the iRobot can’t reach (- 12)

There’s a few hundred thoughts passing by in my head, just like old, outdated cars on a country road trying to avoid long forgotten holes in the pavement. They’re driven by no one, going towards nowhere. Slowing down when they get in front of me and right before disappearing, I notice some details from the interior ( – and I remembered the word “etamine”, I know it’s some kind of fabric but this isn’t what I had in mind; anyway, I’m letting the word come through, as it would be silly to not write it down, since it appeared so crisp just a moment ago). And some of these cars’ interiors are detailed paintings of eastern european rugs, crucified on walls above a bed where people made love, back in the day.

I wonder if this is normal; if I am acting normal or I am acting unnatural around you; but I mean, we constantly change. we adapt to our environment, to the people around us, we evolve, we develop, we transform. We change our cells. We change ourselves.

And I wonder if this is right, if what I’m living is my truth or the real me, because I feel like I have secrets. By changing the way I step forward or backwards when I’m in your presence, in your present time (or the lack of it, for that matter, when you’re in your head and I’m tip toeing) there are things I haven’t told you; so I don’t feel transparent.

I like being transparent. It is perhaps my only wish. To become transparent. There are things I want to ask you but I’m afraid of doing it. There are things I didn’t tell you but I know there are things you did not show me. And they still are part of us. These are the dark corners of our living room, where the iRobot can’t reach.