chambre/ room/

ca ața prin zeci poate sute de găuri de ac
indiferentă la tapetul dintr-o cameră sau alta
camerele inimi și peretele cardiac
asortate cu mobilă
de inspirație industrială

să-i fie templu trupul meu
asta cred că mi-am dorit întotdeauna

 chambre à Paris

DSCN5133

chambre à Cracovie

SONY DSC

chambre à Londres

IMG_9418

 

Nici măcar -1

cred că 35, dar cine-i mai numără. de câte ori am plâns după orgasm, ca și când aș ieși pe prispă și ar bate vântul cu frunze uscate în mine.
lacul de unghii de culoarea vinului, dar cu sclipici
în timp ce răsfoiesc o revistă și mă gândesc la cum intră și ies
oamenii din viața unuia în viața altuia
ping pongul care seamănă cu săritura cu coarda elastică în gol
până când la un momentdat rămâne suspendată în aer și plutește.

când eram mică visam că plutesc deasupra caselor, fără vreo direcție
anume, dar uneori credeam că fac roata, cum o făceam cu bicicleta
pe străzile vecine


– 11

Cândva, am scris despre o chestie pe care n-o prea înțelegeam. Ei, m-am pus acum să fac exact opusul, să scriu despre lucrurile pe care le înțeleg.

M-am oprit o clipă din tastat, pentru că mi s-a părut că sunetul degetelor mele pe tastatură e chiar ok, mi s-a părut că simplul fapt de a tasta, de a compune din litere, cuvinte, e o chestie extraordinară, prin care-mi las dâra de melc pe pământul acesta. Ca un sunet fain pe care-l face motorul mașinii ăleia foarte faine, de care nu te mai poți despărți.

Nu demult, m-am gândit să caut câteva etimologii despre care aveam bănuiala că mi-ar putea da niște subiecte bune de scris, dar le-am uitat.

Acesta. Singurul cuvânt care-mi vine în minte e acesta. E frumos, el, așa, dar nu contenește din a-mi spune nu forța nota. Back off. Și deja e primul lucru pe azi, pe care-l înțeleg. Atunci când am scris, spre exemplu, despre omida de fier, nu cred că înțelegeam.

Până la urmă nu-i așa greu să tastezi. E chiar fain. Ar trebui să fac asta mai des.

life vest

life jacket

si el trăgând de sub scaun un carton pe care scrie life

ești aici.

daca vrei să citești în continuare aprinde lumina de deasupra scaunului

life vest under your seat

ai supraviețuit.

(ca și când, a supra-viețui devine sinonim cu absurda-viețui, o meta realitate din care încerci anxios să te trezești, să fii prezentă cum zice Tolle, să respiri)

șirul de luminițe în intunericul verde

își deschise vesta și-mi spuse, nu recunoști pe nimeni, nu, nu?

(sunt încărcată emoțional până la refuz, oare dacă nu sunt cerc ce sunt)

zumzetele astea ace sparg timpane prin care ies rotocoale de fum scrise în limba vieții pe care, uite, n-o mai înțeleg; te iubesc vreau să nu fiu corpul ăsta fără viață sunt fericit te iubesc

până când oamenii și casele și străzile nu mi se vor mai părea închise între pereții intestinelor mele subțiri, o valvă prolapsând la temperaturi scăzute,

un iepure cu cochilie de melc înăuntrul căreia te port ca-ntr-o rulotă în jurul lumii

defapt în jurul meu

where the iRobot can’t reach (- 12)

There’s a few hundred thoughts passing by in my head, just like old, outdated cars on a country road trying to avoid long forgotten holes in the pavement. They’re driven by no one, going towards nowhere. Slowing down when they get in front of me and right before disappearing, I notice some details from the interior ( – and I remembered the word “etamine”, I know it’s some kind of fabric but this isn’t what I had in mind; anyway, I’m letting the word come through, as it would be silly to not write it down, since it appeared so crisp just a moment ago). And some of these cars’ interiors are detailed paintings of eastern european rugs, crucified on walls above a bed where people made love, back in the day.

I wonder if this is normal; if I am acting normal or I am acting unnatural around you; but I mean, we constantly change. we adapt to our environment, to the people around us, we evolve, we develop, we transform. We change our cells. We change ourselves.

And I wonder if this is right, if what I’m living is my truth or the real me, because I feel like I have secrets. By changing the way I step forward or backwards when I’m in your presence, in your present time (or the lack of it, for that matter, when you’re in your head and I’m tip toeing) there are things I haven’t told you; so I don’t feel transparent.

I like being transparent. It is perhaps my only wish. To become transparent. There are things I want to ask you but I’m afraid of doing it. There are things I didn’t tell you but I know there are things you did not show me. And they still are part of us. These are the dark corners of our living room, where the iRobot can’t reach.

Control Locus /

nu știu să fac nimic. nu știu ce înseamnă cuvintele. nu știu să vorbesc despre politică sau control locus.

odată, am auzit la știri că s-au vândut cinci sute de bilete de tren, într-un singur vagon. călătorii au stat în picioare de la iași la bucurești, în timp ce una din cinci școli sătești, nu are o baie în clădire. Noaptea, când eram mică și mai petreceam zile de vacanță la bunici, la sat, trebuia să merg la veceu afară, în curte. pe întuneric, pentru că nu mă vedea nimeni, mă opream la jumătatea drumului și mă pișam pe primul petec de iarbă pe care puneam piciorul.

Locus of control is one of the four dimensions of core self-evaluations along with neuroticism, self-efficacy and self-esteem

neuroticism: my vagina doesn’t heal people, they all die inside of me
self-esteem: I don’t have a lot of memories.
I don’t remember hiking through villages in search of special rocks, encountering dangers (- – snakes). I do remember some dreams and travels, but I don’t know if they were real or I invented them.

Inventatorilor de vise. Adunătorilor de amintiri – – boabele alea de cafea pe care nu le mai poți scoate de după frigider, și care stau cu anii, ascunse, construindu-și cercuri concentrice (din afară înspre înauntru: oraș cu 11 mii de locuitori, bloc cu 4 etaje, încăperi fără lumină și închise cu cheia, o cameră care dă în alta – sau doar mi-am imaginat – un pat sau două sau trei, o lingură de vin de casă și eu, privind tavanul, la 2 ani e prea devreme să fii certată cu dumnezeu, te cerți pe la 16, când cineva ți-a furat fusta gen camuflaj din uscătorul de la etajul 1)

//

în Biserica Albă am oprit să mâncăm
(mădularul lui Hercule și
cartofi plutitori în ulei ca iisus pe apă)

ieșind din sat, pe marginea drumului, un copil cu mască
ne-a făcut cu mâna
am zis „copilul a fost real sau doar ni l-am imaginat?”

mi s-a părut că sunt pe o monedă străină pe care am găsit-o într-o haină second
de import
în sacii ăia imenși în care scormoneam după comori
23 de dinari fac cât un leu
dar leul nu mă mai duce cu gândul la 99, 2000
pe terasa cofetăriei, în spatele blocului, pe stadion
pe malul someșului cu o pătură și

dacă Ada Kaleh ar mai fi existat, noi am fi fost acolo
cu celălalt trup și suflet rulând țigări din tutun aromat
cine știe pe ce limbă ne-am fi sărutat și cum ne-am fi negociat viețile
cât de triști am fi fost și câte lucruri am fi adunat
cum am fi mirosit a iasomie, a fructe coapte, a zahăr
și petale de trandafiri

dacă până și Hercule ar fi încercat să cucerească insula de pe Dunăre

Ada-Kaleh