..

m-ai întrebat
și cu noi cum rămâne
rămâne cum cade lumina
și ultimul minut
minutul pe șine de tren
minutul sinucigaș din cale-afară

sărută-mă

nu chiar atât de eșuat

azi dimineață, CFR Jibou a ținut un tren în stație pentru mine (iar am ajuns prea târziu), vreo 2 minute și jumătate, atât cât să-mi pot lua biletul. La telefon doamna de la bilete striga agitată „Nu dați drumul la săgeată, avem aici o fată..”

voyage

dantelă din crengile copacilor
peste nori
verde închis şi ud peste apa stră-lucitoare
gri pătat de vişiniu
peste obloanele de lemn
ferestrele nu văd că eu le văd
ele au pleoapele închise
peste fierul forjat vopsit în alb şi
de-cojit
zboară furnici albastre din cauza cerului
dantelă
să-mi zgârie picioarele aproape transparente
plante care se agaţă şi cresc peste
zidurile casei
păianjeni uriaşi decupează o panglică de orizont
pe care eu mi-o înfăşor pe degete
şi se transformă-ntr-o mansardă
atât de îndepărtată
nu pot decât să opresc trenul
să rup calea ferată
să-mi las picioarele imaginare peste
gri în tonuri vesele bej cărămiziu
o mare de pietre
o mare de crengi păianjeni uriaşi
să fug
deşi el nu va fugi niciodată la fel.

din jurnalul apei

dar eu ce ar trebui să înţeleg din metaforele tale cu mâini, cu piele, cu dor, ca nişte picuri de ploaie ce se preling pe geamurile reci ale trenului? o poezie magică pe care, atunci când o rosteşti, o mângâi şi-o săruţi să se transforme în mişcările astea legănate, în dansul trenului pe calea ferată-fermecată ? lumina chioară şi violenţa mersului pe şine mă scutură şi-mi transformă stomacul în suflet şi te întreb sfioasă ce ai în buzunarul stâng? oare mâna mea dreaptă ar încăpea acolo? să-mi pâlpâie degetele tale în palmă ca nişte luminiţe colorate, iar scrisul meu de-acum să-şi schimbe direcţia, să mâzgălesc înspre tine sau înspre mine ca şi când aş zgâria cu unghia nisipul? oare ar trebui să înţeleg un zâmbet liniştit fără să mă gândesc la buzele din care iese? unde vrei să mi te aşezi să mă asculţi citindu-ţi petit chaperon rouge?

alter (L)ego

rapidul înghite şinele înspre mare

câteodată urlă

câteodată nu

singur în compartiment

nu mă interesează dacă trenul urcă spre lună

mi-e egal unde se sfârşeşte cursa

 

aşadar

gândul meu hipnotizat înghiţea şinele

înspre mare

şi aerul mă croşeta în ţesăturile poemului

 

eu mă credeam singur în vagon

dar uite cum dansează în jurul meu nişte flăcări

uite cum şinele se îneacă în valuri

aşa că nici prin gând nu mi-a trecut să-nvăţ să înot

şi mă credeam sărutat de-o fată invizibilă

mai mai să mă sufoce

 

m-am trezit aruncat

direct într-un carnaval marin

imaginează-ţi clopote uriaşe clowni nenorociţi ecouri muzicale

aveam şi eu o formă

nedefinită

ca de coşmar din care nu puteam să scap

oricât m-aş fi întrebat

la ce bun să fugim de noi înşine din moment ce ne cărăm în spate şi trupul şi mintea?

 

în faţa ochilor n-aveam decât

“l’eau d’ambre à reflets de moire”

şi-n modul cel mai primitiv mă descărcam de

propriul destin-femeie

pe sfârcurile căreia ejaculam

alte şine alt tren alter ego