cum să recunoşti..

.. toamna, spre exemplu.

După eşarfe. După cum îşi aruncă ochii peste cap, eşarfele, şi după nucile care tocmai se coc în verzăciunea lor. După cum nu-şi mai aduce aminte nici dracu de tine şi după cum te pregăteşti în sinea ta să cumperi caiete, creioane, pixuri, agende şi marcăre (indiferent dacă mai eşti sau nu şcolar) . După cum nu mai vrei s-o priveşti şi nici să-i spui nimic ci doar aştepţi de la ea să-şi ceară iertare. Lucru pe care n-o să-l facă niciodată. După cum – deşi în fiecare toamnă la fel – sentimentul că nimeni nu te merită şi că toţi sunt undeva în bule diferite de aer şi de ce să te tot spargi tu, să vrei să intri în bulele lor, dacă ei se suflă ori îi suflă cineva şi plutesc tot mai departe (?). După cum se scrie, în general, toamna. Sentimentul ăsta.

Nu?

Advertisements

A la brune vous jetterez mes cendres. au vent, au vent vous les jetterez

nu sunt destul de sigur de faptul

acela

la urma umbrelor am ars toate

scrisorile

de neiubire

şi-am auzit clopote bătând din aripi

ca păpădiile

am auzit un zvon conform căruia

m-aş fi transformat în

cenuşă

vântul m-a luat prin surprindere

dincolo de umbră eram

până la urmă

femeie

aşa că n-ar fi trebuit să spun:

 

nu sunt destul de sigur de faptul

acela

la urma umbrelor am ars toate

scrisorile

de neiubire

şi-am auzit clopote bătând din aripi

ca păpădiile

exerciţiu în aer liber

unu

ajung să fiu ceea ce nu-mi doresc.

Aplici frunze culese în august ori pur şi simplu

smulse între paginile unui copac desenat

doi

când te trezeşti din hipnoză te imaginezi

un bărbat verde

pe care-l suflă vântul

trei

nu-ţi mai aduci aminte nici un copac

trei

încadrezi pagina cu linii paralele

patru

bărbatul verde scoate un ţipăt

A

cinci

sună telefonul imobil

răspunde voceau unui copac aproximativ

paralel cu linia verde

şase

e aproape toamnă în curând

toţi oamenii se vor picta

în roşu

cu ţipete

A A

asortaţi

şapte

a fost o perioadă magică şi nu ar trebui

să o amestec între rânduri

opt

tocmai ai făcut eroarea vieţii tale

îmi spune bărbatul verde

şi închide telefonul

nouă

şuieră suflă

ş ş ş

zece

o ţigaretă se-apucă de fumat femei

unu spre zece

mi-am dorit întotdeauna un bărbat

dar am ajuns aproximativ

femeie

doi spre zece

cineva în verde şi roşu

m-a hipnotizat într-o zi ploioasă

trei spre zece

şi mi-am pierdut inclusiv

memoria olfactivă

patru spre zece

încerc să-mi amintesc

mirosind cerneala din care desenez un copac

cinci spre zece

ah!

şase spre zece

e aproape toamnă şi oamenii se vor confunda

unii cu alţii

şapte spre zece

n-am vrut să spun asta

opt spre zece

am greşit

nouă spre zece

trupul meu întomnat

de-vreme

doi zece doi zece doi zece

fix 13 zile mă despart de…

… finalul anului 23.

de câte ori m-am îndrăgostit anul ăsta? a fost ciudat, cred că m-am îndrăgostit de vreo 5 ori. ceea ce mi se pare mult, având în vedere că până acum nu obişnuiam să mă îndrăgostesc decât de-o singură persoană, pentru cât mai mult timp. ţineam cu dinţii de ideea de un singur suflet cu două trupuri, continuam povestea cu aceeaşi iubire chiar dacă luase deja sfârşit.

dar anul 23 a fost cu totul special. m-am lecuit de plâns în fiecare zi în care vedeam clujul dar nu-l vedeam pe el. şi m-am îndrăgostit, în schimb, de momentele magice în care cineva îmi citea, ţinându-mă în braţe. am făcut din fumat aproape un ritual, cu semne şi cu limbaj nedescifrat decât de noi. am fost furioasă când s-au terminat momentele şi am făcut un lucru nesăbuit, crezând că prin el o să se schimbe ceva din virtual în real. dar n-am apucat să văd schimbarea. m-am îndrăgostit apoi de plicuri şi scrisori cu îmbrăţişări din cuvinte, de aşteptare şi de imaginarea unei lumi total necunoscute; hârtie şi cerneală şi mirosul lor. apoi, în modul cel mai straniu cu putinţă am intrat în viaţa unei toamne. e o toamnă care nu se mai termină şi de care mă îndrăgostesc fără să-mi pese dacă trebuie sau nu. să mă îndrăgostesc. si m-am îndrăgostit de cărţi şi muzici care m-au făcut să râd – plâng în acelaşi timp.

şi toate astea sunt departe de mine, oarecum; dar sunt destul de fericită. nu cred că o să-mi treacă niciodată; s-au transformat în tatuaje.

(şi-n loc să merg la psiholog… scriu pe blog 🙂 e cea mai bună terapie)

mi-e frică, totuşi, de anul 24.

je veux… tout?

non, chiar nu vreau totul.

dar pentru că sunt obsedată de XXe siècle, pentru că am băut o cafea cu marţipan şi-am visat cu ochii deschişi la EA, clădirea asta mare de al cărei miros nu pot să mă despart, deşi aproape toţi care trec prin ea o renegă mai apoi… şi pentru că sunt masochistă şi pentru că îmi place să fumez acolo, pe băncuţele ei şi pentru că profesoara de Moyen Age et Renaissance m-a privit cel puţin dubios şi pentru că Horia e un oportunist dar ascunde foarte bine asta, fiind un moşuleţ deştept şi pentru că una dintre ele m-a întrebat “Oh, c’est sur Michaux?” fără să ştiu că e specialistă, şi pentru că mi-ar fi plăcut să nu fi scris nimic despre mine aici, pentru că nu mă vreau narcisistă. Mă vreau doar acolo. Şi sunt, începând cu luna lui brumărel 🙂

nu ştiu de ce, clujul-boem s-a lipit de mine în ultimul hal. scuzaţi-mi buna dispoziţie! promit să scriu o tragedie…

editare mai târzie: vreau să văd marea toamna.