„Pe limba ta cuvintele vor lenevi ca o pisică de lemn”*

*V. Mureșan, Biblioteca de os

Mă pregătesc de lună plină – a doua în treizeci de zile. Se spune că luna albastră nu e de bun augur. Oricum, ce poate fi mai straniu decât lună plină de două ori pe lună? poate doar faptul că am visat – ori chiar s-a întâmplat –  să vorbim câteva secunde încet, adresându-ne întrebări fără niciun răspuns și bolborosind litere cu gâtul rece. A fost sau n-a fost?

Straniu, stranietate. Straniu. Stra-ni-u.

Mă aşez comod şi scriu. Nu e ca şi cum aş scrie pe-un corp, poate pe-al meu, ca şi cum m-aş tatua. Dar e un lucru grozav. Ce straniu!

fix 13 zile mă despart de…

… finalul anului 23.

de câte ori m-am îndrăgostit anul ăsta? a fost ciudat, cred că m-am îndrăgostit de vreo 5 ori. ceea ce mi se pare mult, având în vedere că până acum nu obişnuiam să mă îndrăgostesc decât de-o singură persoană, pentru cât mai mult timp. ţineam cu dinţii de ideea de un singur suflet cu două trupuri, continuam povestea cu aceeaşi iubire chiar dacă luase deja sfârşit.

dar anul 23 a fost cu totul special. m-am lecuit de plâns în fiecare zi în care vedeam clujul dar nu-l vedeam pe el. şi m-am îndrăgostit, în schimb, de momentele magice în care cineva îmi citea, ţinându-mă în braţe. am făcut din fumat aproape un ritual, cu semne şi cu limbaj nedescifrat decât de noi. am fost furioasă când s-au terminat momentele şi am făcut un lucru nesăbuit, crezând că prin el o să se schimbe ceva din virtual în real. dar n-am apucat să văd schimbarea. m-am îndrăgostit apoi de plicuri şi scrisori cu îmbrăţişări din cuvinte, de aşteptare şi de imaginarea unei lumi total necunoscute; hârtie şi cerneală şi mirosul lor. apoi, în modul cel mai straniu cu putinţă am intrat în viaţa unei toamne. e o toamnă care nu se mai termină şi de care mă îndrăgostesc fără să-mi pese dacă trebuie sau nu. să mă îndrăgostesc. si m-am îndrăgostit de cărţi şi muzici care m-au făcut să râd – plâng în acelaşi timp.

şi toate astea sunt departe de mine, oarecum; dar sunt destul de fericită. nu cred că o să-mi treacă niciodată; s-au transformat în tatuaje.

(şi-n loc să merg la psiholog… scriu pe blog 🙂 e cea mai bună terapie)

mi-e frică, totuşi, de anul 24.