scrisori (ne)trimise #1

acel ceva al meu e ezitant uneori pentru că nu vrea să iasă la suprafață nici pentru mine. “îndrăgostit” mi s-a părut cuvântul bun (poate că are alt sens așa cum îl văd, sau poate nu) deși iți dai seama că, din moment ce (după ce am citit scrisoarea ta din dimineața asta) am realizat că simt la fel ca tine, acel “ceva” straniu cu senzația unor vieți întregi în spate. joia aceea din facultate mi s-a părut venită dintr-o lume fantastică. mă grăbeam să ies, să nu cumva să dispari fără să-ți vorbesc, oricât de puțin, fără să-ți întâlnesc privirea. după ce am plecat au început să-mi tremure picioarele și mâinile și n-am mai știu ce fac, am urcat până la 2 și trebuia, de fapt, să ajung la 1 în corpul b. m-am întors, m-am învârtit, m-am aruncat într-o bancă din sala de lectură, am scos primul caiet pe care am pus mână din geantă și am scris.

(decembrie 2009)

un mister dezlegat

din întâmplare am nimerit la poştă exact în momentul în care o tanti îmbrăcată în albastru s-a apropiat de cutia poştală. a scos dintr-un buzunar albastru o cheie mică. a deschis cutia poştală şi din ea s-au revărsat scrisori. într-un sac mare albastru. apoi au dispărut. cuvintele.

şi ale mele.