sunt atâția oameni care trec prin mine an de an. oameni de care mă leg vrând nevrând, cu un entuziasm extra-ordinar, de parcă tocmai aș fi descoperit america. oameni care dispar la fel de brusc și-n ceață cum au apărut; pentru că dacă nu ar face-o, viața mea ar fi prea frumoasă. atunci viața mea chiar ar ține de paranormal. dacă oamenii de care mă îndrăgostesc nu ar dispărea sau nu s-ar dez-îndrăgosti, viața mea nu ar fi viață. ar fi o serie de povești nemuritoare, un fel de GoT în care, în loc să moară câte-un personaj în fiecare episod, ar tot apărea. și s-ar tot iubi.

nu mă pot opri.

eșuez în fiecare zi

Ieri am fost mire, acum opt mii de ani

în liniştea de printre rafturi şi strânsă pe lângă cotoare de cărţi pe care nu le mai citesc demult, în liniştea aceea îmi dezmorţeam umerii, genunchii, îmi îndoiam gâtul pe spate şi-mi spuneam dumnezeule opreşte-te (iar, da) pentru că nu degeaba scrie undeva pe fruntea-ţi înaltă minte-mă sau minte, mă! sau cine dracu ştie ce? oricum, în liniştea de sub vaza cu flori şi dintre geam şi draperie, acolo m-am ascuns cel mai bine când ai venit tu, pe I C Brătianu, ca o fantomă din liniştea fantomelor şi ai trecut prin faţa mea ca şi când ai fi fost în  Klausenburg şi nu în Cluj. ha ha ha ce glumă bună, ţii minte când o fată m-a făcut să cred un an întreg că e băiat? nu, nu ţi-am spus povestea asta.

acum opt mii de ani, în altă viaţă, m-am întors ieri pentru câteva secunde, zicea el, care n-a trăit până azi decât vreo 10 ani. şi mi-a plăcut. aş fi vrut să fiu acolo, să-l iau de soţ, acum opt mii de ani.