au pied de la lettre

tot am vrut să încerc să scriu ceva în legătură cu picioarele literelor şi tot n-am reuşit. pe de altă parte, sora mea e de părere că eu nu sunt sinceră cu mine şi cu universul meu când scriu, aşa că ar trebui să mă las de scris. ea zice că eu nu m-am descoperit şi nu m-am inventat şi nu trăiesc în conformitate cu universul meu. dar care o fi universul meu, mă întreb şi eu… “te cunosc”. ce bine! dar chiar, să nu mai scriu deloc? să nu mai scriu nimic?

expirez en inspirant inspirez en expirant

picioarele mele nu mă mai ascultă ştiţi ca şi-atunci când se zice “calci pe norişori” eu calc pe răni şi pe băşici

 “La mort, la mort folle, la morphologie de la méta, de la métamort, de la métamorphose ou la vie, la vie vit, la vie-vice, la vivisection de la vie”

mirosul de mâini prăfuite şi stomacul verde înghiţind o va va vacă n-am mai simţit asta de când eram mi mi mică norii se tatuează pe antebraţ fioroşi din bărbi le cad firmituri de pâine iar eu calc pe răni şi şchi şchiopătez. te rog, spune-mi, spune-mi că nu eşti aşa! aşa cum?

moartea mea în faţa celorlalţi e un obiect străin, ca o bucată de marmură pe suprafaţa unui parchet laminat. nu toată, to-a-otuşi.

picioare verzi. foutaises.

 

 

nu ştiu ce muzică să mai ascult, după ce a plecat ana ascultam requiem-ul lui verdi prin metz şi îmi venea să plâng, apoi pe wagner nu-l suport. ieri, la bienala imaginii, într-o sală imensă împânzită cu fotografii, un nene fotograf mi-a fotografiat picioarele.

mi-e dor să citesc scrisori. mi-e dor. mi-e dor să fumez pe balcon, să fac baie în cadă şi să fiu în bucătăria mea. dar lucrurile astea inutile, ces foutaises, abia dacă le mai pot ascunde.