nu mai știu să plâng la filme

nu mai știu să plâng decât la mine, ca și cum aș lătra
a pustiu

pe cât de obișnuit pe-atât de bizar
nici țiganca poetă care învață să scrie
nici pasiunea dintre doi bărbați
nici oamenii care mănâncă oameni
nici vidul din spatele ochilor
nici sinceritatea
nici muzica nici culoarea
nici cadrele cu grijă alese

nu mai știu să plâng la filme.

Advertisements

sunt atâția oameni care trec prin mine an de an. oameni de care mă leg vrând nevrând, cu un entuziasm extra-ordinar, de parcă tocmai aș fi descoperit america. oameni care dispar la fel de brusc și-n ceață cum au apărut; pentru că dacă nu ar face-o, viața mea ar fi prea frumoasă. atunci viața mea chiar ar ține de paranormal. dacă oamenii de care mă îndrăgostesc nu ar dispărea sau nu s-ar dez-îndrăgosti, viața mea nu ar fi viață. ar fi o serie de povești nemuritoare, un fel de GoT în care, în loc să moară câte-un personaj în fiecare episod, ar tot apărea. și s-ar tot iubi.

nu mă pot opri.

eșuez în fiecare zi

ziua 5: timpul

Timpul se făcea ghem şi se rostogolea în ierburi, alerga după mâţe negre. eram plină de oameni ipocriţi şi lipicioşi unii de alţii fără măcar să se cunoască între ei. mă sărutau din buze verzi şi limbi de şarpe. erau oameni-zile şi încă sunt, în carusel m-au aşezat de când am venit şi după ce am să ajung acasă au să mă biciuiască la fel de tare. păpuşi din afara timpului cu pulpe de plastic şi sâni de hârtie creponată, cum să scap de voi? din când în când un parfum de maci cu piper mă linge pe gât şi-mi amintesc de timp. de-o epocă meji în care eram într-un loc atât de bine imaginat încât nu existau îndoieli şi nu existau vieţi paralele din ferestrele cărora puteai să pândeşti un ce-ar-fi-fost-dacă păros şi în sezonul de împerechere. să dai la o parte draperia şi să faci dragoste cu vecina din priviri. timpul rubicond se mişcă iar oglinda îl vede chiorâş. să-l tai din rădăcină? habar n-am.

haine împăturate care vorbesc

vis:

a fost foarte ciudat, eram la un fel de petrecere, la cineva acasă. era o ieşire frumoasă, un balcon imens de unde puteai vedea o parte din… case-oameni-parc-nişte munţi. şi era plin de lume, iar la un moment dat gazda anunţă că azi e ziua anti-fumat, anti-alcool, anti nu mai ştiu ce. nimeni nu mânca nimic, nu consuma nici apă, măcar, toţi ieşeau să se uite afară. şi am ieşit şi eu iar peste drum de noi era un bătrânel pe un balcon mai mic; muşca pofticios dintr-o felie de pizza uriaşă din care ieşeau aburi şi parcă-i simţeam mirosul. stătea la o măsuţă cochetă, rotundă, vişinie şi mai era acolo şi o sticlă de bere. după ce l-au văzut, unii au început un fel de protest, îi reproşau gazdei tot felul de lucruri iar eu mă ascunsesem într-un colţ al camerei. de-acolo vedeam tot spectacolul, vedeam cu oamenii se transformaseră în haine frumos împăturate, una peste alta, vorbind, mişcându-se, iar încăperea se transformase într-un şifonier imens.

apoi m-am visat aruncând din mâna dreaptă un pahar spart într-o curte, pe nişte trepte. şi după ce l-am aruncat, mi-au rămas urme ca nişte tăieturi, parcă-mi lipseau bucăţi de carne din palmă.

(îmi amintesc de un vis de-acum vreo 10 ani, s-a făcut scandal şi mare zarvă după ce l-am povestit, atunci, verilor mei şi anei. mă trezisem dintr-un coşmar în care stăteam la o masă, aveam în faţă o farfurie de mămăligă cu brânză şi smântână dar n-aveam nici o furculiţă… îmi era foarte poftă.. şi m-am trezit speriată. da, în dimineaţa respectivă i-am spus bunicii că vreau neapărat mămăigă cu brânză şi smântână 🙂 )