mathilde

singură în temperatura corpului
mă încălzesc
prin mișcări de înăuntruînafară
afară e rece și recele mă conturează
fereastra și iarba sunt tot-una

aerul se colorează cu pielea mea

„toi seul regnes en paix sur des montagnes couvertes d’une neige qui ne peut pas fondre, et sur des champs de narcisses qui ne peuvent pas mourir”

vocea îmi era atât de melodioasă
încât aveai envie de pleurer
iar cheful de plâns vine plângând
chiar înaintea vântului
vântul aruncă ace înspre mine
din piept îmi ciugulesc păsări mici

(mai 2010)

Advertisements

într-o bună dimineaţă

Într-o bună dimineaţă, Maia s-a trezit cu gândul la cana din care bea lapte când era mică. Bunica ei îi încălzea laptele pe sobă într-un ibric albastru, după care îl presăra cu puţin zahăr şi câteva bucăţele de pâine cumpărată în sat. Mathilde îşi ţinea picioarele încrucişate, îngăimând pentru urechile ei un cântecel anost. Ce cânţi? încălzeşte-mi o cană de lapte într-un ibric albastru. Lasă-mă, sunt închisă între ghilimele, nu pot să-mi mişc nici virgula, vezi tu.. şi-apoi, de ce să fie neapărat albastru? Maia o apucă de umeri şi-o scutură bine de amintiri. Spre deosebire de tine, eu sunt închisă în timpul dintre lătratul unui câine somnambul şi urletul unui cocoş cu pene verzi.

acoperişul lumii

Mathilde avea cinci ani când nimfele au găsit-o într-o dupămasă, adormită sub acoperişul verde al unui nuc de-o sută de ori mai bătrân decât ea. Pe nas, îşi aduc ele aminte, pe nas îi urcau buburuze; bu-bu-ru-ză-ru-ză, plimbându-şi degetele diafane peste obrajii ei, nimfele cântau cu vocea lor fantomatică, astfel încât Mathilde nu avea cum să se trezească. Mai mult decât atât, Mathilde visa că citeşte o carte uriaşă, cu litere pictate ciudat, cu litere având picioare, mâini, degete, nas, gură şi urechi! Prin cartea uriaşă, nimfele îşi strecuraseră mâinile iar acum îşi făceau semne una alteia, în visul Mathildei. În timp ce pleoapele ei se mişcau sub greutatea literelor vii, trupurile lor se aduceau din ce în ce mai aproape. Mathilde se trezi ca după o noapte lungă, de iarnă, iar frunzele nucului i se păreau fulgi de zăpadă.

Abia după douăzeci de ani.

De-o lume întreagă, acelaşi nuc îşi oferea visele cui se nimerea sub acoperişul lui. Din când în când, abandonat, nici el nu îndrăznea să mai viseze. Mathilde reveni sub el într-o altă dupămasă, după douăzeci de ani. Închise ochii fără să-şi imagineze nimfe din „a fost odată ca niciodată” ori insecte migratoare. O albină i se aşeză pe umărul drept şi-o înţepă cu poftă. Mathilde zâmbea, urmând s-o podidească plânsul. Ţinea ochii închişi, pleoapele strânse, gura tremurând; era ca o răsuflare caldă ceea ce credea că i se întâmplă în vis. Nimfele o sărutau cu buze mirosind a miez de nucă, o sărutau pe rând şi-i acopereau trupul cu buburuze-buze; de prea multă plăcere, Mathilde deschise ochii. Erau furnici cu aripi, urcau spre acoperişul nucului din care începeau să cadă frunze. Toate se amestecau deasupra ei, învârtindu-se de dragul vântului, ca şi cum era menirea lor să danseze acolo, goale şi sărutând trupul Mathildei. Sub nucul visător, nimfele erau fericite. Probabil de-aceea, mult mai târziu, oamenii l-au botezat „acoperişul lumii”…

(cred că mi-au plăcut mult  Nouvelles orientales şi Marguerite Yourcenar pentru că altfel nu aş fi observat, în “Kâli décapitée”, expresia “le Toit du Monde”, de-a lungul căruia coborau zeii. Şi n-aş fi scris pe urmă ceea ce urma să scriu.)