nimic despre dor

Nu prea mergeam la olimpiade în liceu. Am fost o singură dată la română şi n-am trecut peste judeţ, pentru că scriam absolut haotic, fără cap şi coadă. Am mai fost la franceză de vreo 3 ori şi n-am ajus decât aproape de naţională, printr-a 11-a. Îmi plăcea, în schimb, să fac exerciţii de gramatică franceză pentru colegi, în timpul pauzelor. Îmi plăcea şi gramatica română, mult mai mult decât literatura. Şi am fost la o olimpiadă de psihologie,  pentru care profa m-a pus să citesc Idiotul. N-am fost un copil dornic de şcoală. Iar în facultate am avut numai note mici, pentru că nu vroiam să iau note mari, mi se păreau de o ipocrizie nemaipomenită. Colegele mele. Am avut restanţe la japoneză şi nu mi-am dat licenţa la timp.

Dornică am fost de mers cu trenul cât mai departe. Cred că din cauza asta mi-e atât de dor să cobor din tren la 5 dimineaţa în gara din Sinaia.

Ori să mă ascund ca un vampir în podul casei şi să privesc, să spionez printr-o mică deschizătură în acoperiş. Mă uitam fascinată pe trotuarul de vis-a-vis ca şi cum dacă l-aş fi privit din curte nu era acelaşi lucru.

Şi poate cel mai dor mi-e de nişte vise în care plutesc deasupra străzilor din orăşel. Sau, chiar după ce ne-am făcut mansarda, apusurile în care stăteam agăţată de-un velux privind în direcţia dealului. Acolo era casa lui. Ori în direcţia şcolii generale.

Apoi mi-e dor de primul an de liceu, cel mai plin an de iubiri imaginare. Ce patetic sună. De fapt, nici acum nu stau mai bine. Şi nici nu ştiu de ce mi-e foarte dor, nu ştiu de ce-am început să scriu lucrurile astea. Mă gândeam să fur leapşa de la Olga, dar se pare că va trebui s-o trimit mai departe, eşuată cum e aici. Scrieţi voi, cei care nu v-aţi plictisit să scrieţi despre doruri.

cred că…

leapşă de la Olga

..sunt o fată cu sprânceana ridicată a neîncredere, uneori; de fapt, prea deschisă la culoare şi prea dornică de oameni.

..aş vrea să o îmbrăţişez în fiecare zi pe soră-mea

..păstrez exagerat de multe mărunţişuri, atât materiale cât şi în imaginaţie, tot felul de speranţe inutile şi cel mai rău – dorul unor oameni care mă ignoră

..mi-aş dori să exist sub forma unui sunet, unul scurt şi ascuţit ca atunci când ai orgasm

..nu îmi place că spun de-atâtea ori “nu-mi place!”

..mă tem de mine, cred

..aud

..îmi pare rău că cele mai frumoase poveşti care mi-au fost dăruite (iubiri, pseudo-iubiri, scrisori, iluzii optice şi obsesia mea pentru fete) s-au terminat brusc şi sunt ireversibile

..îmi place să spun da şi-mi place să fiu ironică (ori autoironică)

Nu sunt îndrăgostită şi nu sunt obişnuită să nu fiu, aşa că-mi pare că nici nu exist

..cânt poate doar în somn

..niciodată nu-mi ascult intuiţia (la timp) şi nu-mi cred primele impresii, iar apoi se dovedesc a fi adevărate

..rar, destul de rar mi se întâmplă să fiu orgolioasă

Plâng, evident că plâng, deşi acum învăţ să nu plâng atunci când nu e necesar, ah

..nu sunt cinică şi nici egoistă, după părerea mea..

..nu îmi place să scriu pe blog

..sunt confuză, absolut

..am nevoie de sunetul ăla scurt şi ascuţit

..ar trebui să tac tic tac tic tac tic tac..

..aş putea să tac tic tac tic tac tic tac tic..

mai departe, scrie-n carte