se aliniază păpădiile

(the EN poem here)

în jurul lunii

de ieri mi s-a deschis pieptul, acum e o cutie transparentă prin care
se vede inima, o bulă de aer
în jurul ei gravitează păpădii, e bine, a trecut prea mult de când nu am mai scris
dar acum văd înăuntrul cutiei transparente căprioare, cerbi, frunze
umed și verde închis, pădure

cum mai e un poem, ce mai e la modă? mi-e atât de ușor să respir acum că s-au aliniat

păpădiile

 

Advertisements

Fabularia

Norocul meu e că țin un jurnal încă de prin ’99, deși nu știu ce s-a întâmplat cu primele pagini. Prima „postare” datează din 14 februarie 2000, unde relatez amănunțit cum soră-mea și văru-meu mi-au găsit jurnalul (o fi fost altul înaintea ăstuia) unde „mi-au citit poveștile”. Apoi, urmează o descriere minuțioasă a băieților de care eram îndrăgostită. Toată consemnarea pe ziua de luni, 14 februarie 2000, se întinde pe șase pagini. Lucru pe care n-aș mai putea să-l fac în ziua de azi. Oricum, ideea e că am scris. Am scris constant până prin iulie 2000.  Apoi, mai în joacă, mai în serios, am umplut caietul cu câte un update pe an. Ceea ce mi se pare mai mult decât amuzant azi, după 14 ani. Spre exemplu, pe pagini alăturate, față-n față una cu alta, două confesiuni. Începutul anului 2006:

A. și cu mine suntem cei mai iubiți, ne iubim cel mai mult. știu că nu se va termina niciodată.

…și sfârșitul anului 2006:

am depășit trei ani de relație. poate e prea mult. poate e suficient. îmi plac femeile. vreau o iubită. 

Norocul meu, cum ziceam, e că sunt și nu sunt. Pot și nu pot. Vreau și nu vreau. Scriu și nu scriu. Mă bucur de mine. Râd. Sunt al naibii de amuzantă.

jurnal de bord

Ziua 1 : Comme quoi…

 

Mai sunt câteva zile şi plec. Sunt câteva zile bune deşi încă habar n-am de numărul exact. Şi m-am gândit să încep un jurnat de nancy, înainte s-ajung acasă şi să uit. Adevărul e că nu ştiu cu ce să încep. E marrant, în liniştea asta îmi aud doar tastatura, quoi.. (ăştia spun „quoi” aproape după fiecare propoziţie). Poate ar trebui să vă povestesc de regiunea în care am poposit atâtea luni pline. Sau poate ar fi mai bine să amintesc de cum am ajuns. Vaguement.

Am coborât din autobus undeva în Strasbourg, într-o duminică dimineaţă de ianuarie. N-am plecat imediat din locul în care m-au lăsat. Mi-am aprins o ţigaretă şi m-am aşezat pe-o margine, lângă bagaje. Cred că mă simţeam ca un copil ajuns în tabără.. doar că mă pierdusem de restul colegilor. Îmi tremurau buzele, nu mi se părea frig dar cu siguranţă îmi era foame. Fumam şi zâmbeam, era un fel de bucurie infantilă şi vroiam să prelungesc momentul. Dar nu, m-am speriat şi-am căutat cu disperare prima staţie de autobus. Am găsit-o pe cea de tramvai. Şi ce noroc, în staţie mai era un băiat cu părul cârlionţat. Evident, îmi tremura din nou gura şi-mi spuneam în minte „bonjour! Est-ce que vous savez comment on peut arriver a la garre centrale?” „E numărul 101 şi mergeţi vreo 5 staţii.” A urcat odată cu mine şi mi-a spus când să cobor. Nu era greu, de altfel, staţiile erau anunţate. „Merci, au revoir!” Pentru nimic; era vreo 11 şi jumătate, probabil, dar mai aveam de aşteptat. Gara e drăguţă, îmi iau o cafea şi un croissant, mă uit la mersul trenurilor. Aştept. Mă simt murdară şi obosită, îmi urăsc părul şi picioarele amorţite. Apoi mă duc la capătul liniei 1. Cu cinci minute înainte, apuc să scriu ceva. Sunt aşezată pe-o bancă, sunt roşie de la palton şi în faţa mea se odihneşte un trolăr uriaş. Ca şi când ar fi stat acolo ascuns până atunci, îl intuiesc pe Paul venind agale înspre bancă. Da, el trebuia să fie. Mă ridic şi merg înspre el. Îmbrăţişarea lui e ciudată, mă simt bizzare şi nimeni nu spune nimic. Nu-mi dau seama că am ajuns până în momentul în care vorbesc cu tipul de la bagaje. Îi spun că-mi trebuie un dulăpior să-mi ţină imensitatea de valiză. Şi e ca într-un coşmar, nu mă pot concentra şi nu înţeleg ce spune. Îmi vine să ameţesc şi fac eforturi să nu-mi tremure palmele. Mă scuz, îmi mai explică o dată. Reuşesc. Plecăm. Sunt roşie de la stângăcie. Paul zâmbeşte cald, presimt că e prima şi ultima dată când ne vedem.

Primul impact cu realitatea franceză: toate magazinele sunt închise (după o săptămână aveam să aflu că duminica nu se prea lucrează în Franţa). Găsim un restaurant şi luăm cafea. Ori suc de mere. Apoi încep să mă trezesc; ca şi cum s-ar izbi corcoduşe de zidul unei case, urechea mea primeşte lovituri din cuvinte. „E ciudat, toată lumea vorbeşte franceză!” doamne, unde sunt? Nu-mi suport mâinile tremurând şi părul îmbâcsit de autobus. Arat atât de obosită încât probabil Paul, bietul, se sperie de mine. Nu pot să fumez în restaurant. E mai bine. Începe să-mi fie teamă. Foarte curând, cafeaua se va fi terminat şi eu voi fi pornit spre Nancy toute seule, comme quoi.. singură, aşadar. Şi trenul mă duce tai-tai!

fragment

Mercredi, 23 janvier

Déteste ce jour. Ai mangé trop. Peux pas écrire.

Jeudi

Je n’arrive pas à écrire un seul mot.

Mardi, 5 avril

Sais que je vais échouer. Ai beaucoup  réfléchit sur ces derniers jours. Vont rester les mêmes, quand même. Est- ce que quelqu’un lit mon journal ?

Mardi, 23 mai

Sens la présence de mon lecteur. Caché. Ai vu aussi le film. Juliette Binoche est belle.

Plus tard

Qui est là ? Réponds !

Mercredi

Ai découvert hier soir qui était là et lisait mon journal. Une femme à pieds nus. Coup de foudre, coup de phèdre. Commence à prendre racine. La corneille est dans la bruyère mais cherche la fontaine.

Jeudi

L’aime.

Vendredi

Faut lire deux fois. Faut pas interpréter.

Dimanche, 3 juin

J’ai peur. Embrasse-moi. Non. Prendre le stylo entre les doigts et  pas reconnaître l’objet. Le sujet non plus. Echouer, c’est facile. Rien écrit, beaucoup de lecteurs.

din jurnalul apei

dar eu ce ar trebui să înţeleg din metaforele tale cu mâini, cu piele, cu dor, ca nişte picuri de ploaie ce se preling pe geamurile reci ale trenului? o poezie magică pe care, atunci când o rosteşti, o mângâi şi-o săruţi să se transforme în mişcările astea legănate, în dansul trenului pe calea ferată-fermecată ? lumina chioară şi violenţa mersului pe şine mă scutură şi-mi transformă stomacul în suflet şi te întreb sfioasă ce ai în buzunarul stâng? oare mâna mea dreaptă ar încăpea acolo? să-mi pâlpâie degetele tale în palmă ca nişte luminiţe colorate, iar scrisul meu de-acum să-şi schimbe direcţia, să mâzgălesc înspre tine sau înspre mine ca şi când aş zgâria cu unghia nisipul? oare ar trebui să înţeleg un zâmbet liniştit fără să mă gândesc la buzele din care iese? unde vrei să mi te aşezi să mă asculţi citindu-ţi petit chaperon rouge?