despre incredibil

timpul meu se scurge la fel sau al vostru e mai lent? al vostru e aşa cum vreţi sau al meu e aşa cum l-am cerut? ceea ce mi se pare incredibil, totuşi, e atunci când zăreşti băiatul acela copil cu care te-ai sărutat prima dată şi îţi spui “începe să chelească, dumnezeule!” atunci când îţi revezi profa de română din şcoala generală împreună cu fetiţa ei care acum nu mai e o fetiţă şi-ţi spui “doamne ce sâni are!”  Atunci când îţi aduci aminte de vara lui 2000 pe când ascultai Taxi fără să-mi dau seama recunosc n-am puterea să te recunosc şi caută-mă  şi Holograf ţi-am dat un ineeeel mare cât inima mea mare cât inima mea apoi îţi dai seama că el habar nu avea că e primul băiat care te sărută dar oricum n-avea nici o importanţă; ba da, avea. dar am uitat care era. primul băiat care te-a sărutat – şi nici măcar nu erai îndrăgostită de el! asta mi se pare incredibil.

apoi vine dimineaţa. te trezeşti la bunica de la bloc şi ieşi pe balcon. începe clasa a 9-a.

exemplu de parte incredibilă din mine: acum vreo 10 ani, când într-un început friguros de aprilie, în tricou cu mâneci scurte, hălăduiam prin grădinile de pe deal ale jiboului şi pe străduţele acelea atât de departe de străduţa mea; în speranţa că am să-l văd pe cel care nu m-a sărutat niciodată.