nu mai știu să plâng la filme

nu mai știu să plâng decât la mine, ca și cum aș lătra
a pustiu

pe cât de obișnuit pe-atât de bizar
nici țiganca poetă care învață să scrie
nici pasiunea dintre doi bărbați
nici oamenii care mănâncă oameni
nici vidul din spatele ochilor
nici sinceritatea
nici muzica nici culoarea
nici cadrele cu grijă alese

nu mai știu să plâng la filme.

de-vreme

oare va ploua în seara asta? vor strânge scaunele din fața uriașului ecran gonflabil? vor strânge scaunele din fața mea și a vieții mele? oare mă vor observa jucând telefonul fără fir care nu, nu e mobil? Oare. Covrigi și oameni singuri care merg la film. Nu că asta ar fi ceva rău. Roz fosforescent și reparații ceasuri. Al meu e blocat pe 10:43. Prea devreme. Ce înseamnă de-vreme?

schiță

o jumătate de copac în fața căminului. atât vedeam în după-amiaza aceea, țâșnindu-i în reluare parcă, prin geam. pe pix era scris cu negru study in germany the land of ideas. aproape că-mi aluneca din mână. concentrată, duceam cuvintele până la capătul aperitiff-ului, doar ca să-i întâlnesc, cu ele, ochii. de parcă aș fi măsurat cu un creion copacul, să-l schițez.

mă întorc în lectură.

din trup ni se revărsau filme în care actorii fumau țigară după țigară.

supă rollton, câini vagabonzi și o limbă care mă înconjoară ca o durere de piept pe care n-o pot înțelege