camera 245 platforma a doua

Din vis am coborât în timp. Era 3:48 dimineaţa. Înainte să-mi caut jurnalul şi-un pix, mi-am ridicat genunchii la piept. Era dureros dar m-am temut să plâng. Totuşi, nu mă izbisem de gardul acela de sârmă ghimpată spre care alergam ca un miel coborând dealul verde, ferindu-mă de băieţi de 11 ani şi de mingi de fotbal  – toţi ca nişte sfere cu guri mânjite de carne şi sânge. Tocmai ce-l urcasem, cântându-mi un fel de “am să reuşesc”, am să reuşesc s-o găsesc pe Andra, prietena mea, pentru că – deşi oamenii de la “recepţia” complexului de blocuri părăsite i-au anunţat numele prin staţie şi ea a răspuns “camera 245 platforma a doua”, eu n-am înţeles aproape nimic. Oamenii aceia erau şi ei mânjiţi de sânge şi mâncau ceva carne. Ştiam că trebuia să alerg mai repede, să n-o pierd în primul rând. Să nu am nevoie de ajutorul lor ca s-o găsesc. Atunci când am fugit din casă, aruncându-ne trupurile albe în noaptea umedă, plină de câini şi pisici (care ne priveau dubios) ar fi trebuit să ţin pasul. În urma noastră alerga Diavolul.

 

cum să recunoşti.. (2)

.. o migrenă matinală.

După visul dintre răsărit şi cântatul cocoşilor, spre exemplu. După coşmarul pe care nu vrei să ţi-l aminteşti pentru că te-ai smiorcăit ai alergat ai plâns şi ţi-ai găsit veşnica îndrăgostelă blondă sărutându-se cu vecina de peste drum. După cum, în vis, îţi spune tot felul de lucruri, mai ales că, în acelaşi vis, împărţiţi o bibliotecă plină de cărţi lucioase şi colorate şi când vă despărţiţi trebuie să divorţeze şi cărţile unele de altele.

Bine că totul se rezolvă cu o cafea în care scufundăm o aspirină şi un strop de lămâie. În viaţa reală, evident. În vis rămâneţi la fel.

Nu?