Les regards sauvages

şi cum purtam eu aşa
corsete nemiloase
şi fuste clopot
ornate ca totrturile mariei antoinette

apăru un canibal de
nicăieri
îmi zice
muntu kintu hantu kuntu
toate astea sunt
forţe
nu substanţe

şi încerc să-mi găsesc
l’identité blanche
însă de fiecare dată când mă gândesc la mine
retrăiesc o traumă

în copilărie mi se
spunea
La mouche Tze Tze

atunci
privirile mi-erau chiar sălbatice
şi o duceam
din spasm în spasm
de frica unor
canibali

ştiam că morţii nu trăiesc
dar că ei există

am rămas la fel
zic eu
boala somnului oricum
n-o să-mi vină
niciodată

o să-mi vină doar
chair de la chair du monde

carne din carnea lumii
pe care am s-o pun
la afumat

despre incredibil

timpul meu se scurge la fel sau al vostru e mai lent? al vostru e aşa cum vreţi sau al meu e aşa cum l-am cerut? ceea ce mi se pare incredibil, totuşi, e atunci când zăreşti băiatul acela copil cu care te-ai sărutat prima dată şi îţi spui “începe să chelească, dumnezeule!” atunci când îţi revezi profa de română din şcoala generală împreună cu fetiţa ei care acum nu mai e o fetiţă şi-ţi spui “doamne ce sâni are!”  Atunci când îţi aduci aminte de vara lui 2000 pe când ascultai Taxi fără să-mi dau seama recunosc n-am puterea să te recunosc şi caută-mă  şi Holograf ţi-am dat un ineeeel mare cât inima mea mare cât inima mea apoi îţi dai seama că el habar nu avea că e primul băiat care te sărută dar oricum n-avea nici o importanţă; ba da, avea. dar am uitat care era. primul băiat care te-a sărutat – şi nici măcar nu erai îndrăgostită de el! asta mi se pare incredibil.

apoi vine dimineaţa. te trezeşti la bunica de la bloc şi ieşi pe balcon. începe clasa a 9-a.

exemplu de parte incredibilă din mine: acum vreo 10 ani, când într-un început friguros de aprilie, în tricou cu mâneci scurte, hălăduiam prin grădinile de pe deal ale jiboului şi pe străduţele acelea atât de departe de străduţa mea; în speranţa că am să-l văd pe cel care nu m-a sărutat niciodată.

à la recherche des personnages perdus

leapşă furată pe ascuns.. de-aici ,pentru că sunt atât de nostalgică încât îmi amintesc personaje din cărţile copilăriei ca şi cum.. oh, cei mai dragi mi-au fost (nici nu ştiu dacă e bine să fac un “top”) dar trebuie să recunosc.. băieţii!

Bastian Balthazar Bux – pentru că, la un moment dat, ajunsesem să citesc în podul casei, în praf, păianjeni şi cutii pline de cărţi şi caiete vechi; îmi plăcea atât de mult să mă imaginez Bastian încât atunci când s-a terminat Povestea fără sfârşit am plâns cu lacrimi de.. creatură fantastică.

Băieţelul din Noaptea Fantomelor a lui Julien Green, cărticică ilustrată pe care o am din clasa a doua, de la premiul 1. (fără coroniţă) Îmi amintesc vag cum citeam şi-mi era frică.

Micul Prinţ – deşi l-am citit prima dată la 14 ani, cred. Aproape mă îndrăgostisem de el. 

Oliver Twist… oh, cât îmi era de simpatic! dar nici nu ştiu de ce n-am terminat cartea niciodată 😀

Peter Pan – pentru că putea să zboare!

Fram – ok, nu era copil… era un urs polar

Apollodor – chiar el, din Labrador. întotdeauna îmi imaginam că e prieten cu bătrânul Fram

Dorothy – mai mult decât Alice – pentru că aveam Vrăjitorul din Oz  într-o ediţie foaaaarte colorată. Mov. Era o carte mov de tot.

Fata babei şi fata moşneagului – evident că eram fata moşneagului. (complexul Elecrtrei?)

mai departe, leapşa merge spre – Ioana, Paul, Iulia, Cătălin şi toată lumea care-o vrea.

eu nu cred în opt martie

eu nu cred în opt martie dar îmi aminteşte de copilărie. îmi aminteşte de prima poezie pe care am scris-o şi avea mai mult de două strofe. aveam 12 ani şi-i scriam mamei. îi scriu şi acum, în gând. dar nu cred în opt martie. de opt martie sunt văzută ca toate celelalte. eu nu sunt un sex feminin, nu-mi spuneţi la mulţi ani.