“I escape into movies every day. I think it absorbs the pain.”

IMG_6361

I’m going to start off with this magic quote from the latest film I’ve seen. Like, half an hour ago.

I have to say, I’ve always been a huge fan of Polish cinema (at some point a bit obsessed) but this one is beyond my expectations. I fell in love every minute giving into the story and graphics that would, eventually, absorb my pain. Surrender.

Ostatnia Rodzina (The last family) is a first (!!!) feature film directed by a young guy named Jan Matuszynski (b. 1984).

The film is actually based on reality; there was a real Zdzislaw Beksinski and he was a painter and photographer. But we don’t really know this until it’s too late. Until the whole story that was rolling under our eyes through funny yet unexpected events gets to a final point (it’s a 2h film) that

leaves me with no words to continue. Sorry. You’ll just have to see it for yourselves.

Transylvania International Film Festival (TIFF) 2017 is not surprising at all, not at all. I actually had high expectations and I’m always thrilled for the repertoire of the festival. Every. Single. Year. Without even knowing what it would look like, I have that feeling.

That feeling of living a surreal life through movies.

And on to the next one, so far, Polina (2016), a film that brings me back my all time girl crush, Juliette Binoche. God I love that woman. And I also love the theme of the movie – dance! This time, coming from Bolshoi and travelling all the way to France and Belgium, in search of the perfect way to express one’s body. And what could be more beautiful than watching improv and contemporary dance to ease your pain? If I close my eyes, I can imagine myself doing it.

Inferno (2014), on the other hand, is way closer to the reality of capitalism gone wrong. Both Slovenian director and writer work in theatre and the actors were, as well, theatre actors. What do you do in an impossible situation? How do you surrender, (mr. Eckhart Tolle) ? Awareness, consciousness or unconsciousness, extreme fear, despair, going from extreme suffering to (maybe) some kind of enlightenment? Unfortunately, this one story is everyone’s story. And I think our minds are not that open to accept and surrender to it. There were even people laughing during the movie. What twats! I wanted to say, but then I realised – this is the only way to respond, maybe. Or maybe not.

Well, at least Frantz (2016) was like a breath of fresh air.  Playing with colour and black and white to mark emotions and being in the moment was definitely the part I loved the most. Being grounded, falling in love and failing in love and the plot twist absolutely unbelievable. My intuition failed me this time (and it never does). This time, “it’s not what you think” worked too good.

That being said, I already missed a movie because the previous one was way longer than I expected, but it’s alright. There are 7 days left and a lot to see.

 

Starea profană a cetățeanului cu buletin

Am fost la Sibiu. Am fost, în principal, să respir. Și să vă spun apoi puțin despre mine. Despre cine sunt. Sunt o mincinoasă. Toată viața m-am mințit cu nerușinare. Știam că teatrul e suspect, ba chiar periculos. Știam asta înainte să intru în sala de spectacol. Dar eu sunt unul din oamenii care nu refuză să afle ce se întâmplă acolo, în spatele ușilor, între pereții ăia, sub balcoane, după perdea. Așa că nu pot rămâne în inerție, ca un teatru de stat, ci merg și eu să văd noile drame.

Nu demult am început să mă gândesc la teatru ca la ceva sacru. Și-am mers eu așa, în starea mea profană de cetățean cu buletin, iar nu de om al artelor, pâș pâș până la Sibiu.

Să văd și eu ce mai sfidează companiile independente de teatru (de prin țară), ce vor să ne mai arate într-un maraton de 25 de ore, de fugit de la o sală de spectacole în alta și dintr-o cafenea tot așa. Să ne arate gândirea culturală contemporană, îmi spun, că doar nu degeaba îmi zice nenea care m-a luat la ocazie „Măi, da’ eu n-am văzut mulți tineri așa, ca voi, să meargă la teatru.. și mai ales în alt oraș!”. Aplauze false. Desigur că a mai văzut, doar că nu-și amintește. Să nu-mi spună mie că nu mai sunt, asta-i o minciună mai lungă decât podul mincinoșilor, pe care stau io așa gânditoare la.. spectatorul care iese din sală. Da, e un mare prejudiciu adus teatrului, după cum am auzit azi într-o conferință minunată. Evident, au fost și alte discuții, au mai urmat spectacole, dar eu n-am rezistat eroic până la final (chiar dacă m-am trezit bine, în piața mare, unde tot felul de actori și oameni au ieșit în pijamale, cu periuța de dinți în mână, la mișcarea de dimineață). În plus, s-ar putea ca teatrul să mă fi educat puțin greșit. Dacă aș fi fost fan fotbal, acum aș fi putut să spun că vin în deplasare să-mi susțin echipa. Echipa aia formată din doi unguri și doi români, care, prin compania lor din Cluj și pe muzica unui tip mișto, au pus în scenă ce n-au suportat să vadă ăia trei-patru spectatori care-au ieșit din sală după primele 20 de minute: TOTUL. Asta, deși actorii o numesc păcat/pierdere/un lucru rău, eu n-o numesc nicicum. Să se ducă toți, dacă vor. Să nu se ducă, dacă nu vor. Pentru că Parallel  vorbește pe limba universală a sufletului (fiecăruia dintre noi). Un suflet care întreabă, spre exemplu, dacă poate fi salvat de corp. Dacă e corpul o șansă pentru suflet. Sau dacă nu.
Până să-mi ies din rol și să-mi scotocesc buletinul prin rucsac, să văd și eu că, totuși, mai exist – mi-am dat seama c-am văzut trei spectacole fără să mănânc nimic. Am văzut gesturi, mimică, voce și emoție în voce, aduse direct de la bucurești; am văzut muzică, poezie, flori și oameni de sibiu – și atâtea alte povești că nu mi-ar încăpea aici. Așa că nu mai scriu nimic. Îmi pun autocenzura și mă aplaud în picioare.
Doamnelor și Domnilor, respir teatru.

Al dumneavoastră
sincer spectator

ps: dacă sunteți la cluj și vreți să vedeți Parallel, se joacă aici, atunci.

– 7

Dispecerat Ratuc

– „hai mă că nu-i așa de negru dracu. Io l-am văzut. Îi tânăr mă și bine făcut. Da așa când te uiți la el, nu-i cine știe ce.”

– iar am ratat un spectacol, ceva de vișniec. se joacă în fostul bar al artiștilor, vis-a-vis de teatru. nu mai sunt bilete, evident.

– mai sunt, în schimb 7 zile. iar eu sunt complet lipsită de inspirație. pe de altă parte, la timișoara se fac săpături arheologice, se găsesc schelete de cămilă și cimitire otomane. clujul rămâne îngropat în ceață, soarele n-a ieșit din nori de-o săptămână. ce mai contează? aseară am făcut bradul. de plastic.

ziua 17: arc-en-ciel

mirosul camerei mele, iarna, lângă fereastră. mirosul camerei mele, vara, pe balcon. mirosul meu primăvăratic, toamna, printre oameni. mirosul bunicii mele. mieunatul pisicilor, când aud la 7 dimineaţa cucurigul cocoşilor. grădina verde şi hamacul în care visez. praful din pod şi mirosul de viespi şi albine. pereţii mucegăiţi şi lemnul putred. păianjenii. desculţă, din capătul satului până la vale. pietre ascuţite şi frunze ascuţite. mirosul cărţilor din camera mică. prima cafea din zi băută în pat, pe jumătate dormind.

cine cine cine are stuf şi nu buline?

o doamne, o doamne, într-un fel e bine că am intrat în rând cu lumea de pe feisbuc şi că mai dau pe-acolo din când în când, astfel că am aflat ceva despre Janis Stuf, penultimul bar în care-am zăbovit înainte să vin la Nancy; ultimul a fost Booha, nu pentru că mi-i drag ci pentru că fetele au vrut să mă ducă la un ceai scurt. sau ce-oi fi băut 10 minute. apoi s-a terminat. Janis stuf a luat foc azi dimineaţă, o doamne! şi parcă îmi vine să râd, era inevitabil printre stuf şi lumânări. ăştia se credeau exact la vama veche, snobii, şi vedeai plutind pe-acolo folkişti amestecaţi cu skateriţe (cu ochelari pătraţi şi mari, ştiţi voi). ce să mai zic de zgârcitul de patron care, pe lângă că-şi … angajatele, punea şi tot felul de preţuri derizorii.

eu? dar ce contează de ce frecventam? o singură dată mi-a plăcut acolo. poate se redeschide pe când mă întorc, la vară.

foto, pe-aici.

barsibarla

transparenţă. lumină. diferenţe. salle fumeur e ca o cuşcă prin care toţi cei din afară te observă. îmi cer iertare pentru că n-am mai vrut să merg în Janis în ultimul timp, înainte să vin. îmi cer iertare şi tânjesc după Janis. nimic de-aici nu se compară cu serile de ieşit în Cluj.

Pierre zicea aseară că a fost prin cluj şi prin zalău. şi că preferă românia în locul franţei.

oricum, am făcut o mămăligă într-o seară. dar laptele de-aici nu are nici un gust. ba mai mult, parcă e parfumat. noroc cu brânza de n-şpe mii de feluri şi cu ciocolata şi cu baghetele lungi şi proaspete. păi despre ce altceva să vă povestesc? nu încep cursurile decât luni. abia aştept.

(lângă mămăligă – eu, lângă mine – cristina)