cele 26 litere din alfabetul latin (- 13 zile)

În urechile mele valsează Rachmaninov. Preludiu pentru pian în sol minor, op. 23 poate că nu sună fain în cuvintele mele, aşa cum nu va suna nici încercarea mea de traducere a ultimulului vis pe care l-am avut, azi-noapte. Aproape erotico-fantastic, singurul detaliu sclipitor în momentul acesta mi-e o stradă necunoscută şi un bărbat necunoscut pe picioarele căruia îmi sprijineam picioarele, aşa cum se dansează pe picioarele celui care conduce, pentru că el ştie toţi paşii.
umblam aşa  pe paşii acelui necunoscut, eram îndrăgostită de mersul acesta împreună. aveam strania senzaţie că mi-e cunoscut, de fapt şi nu ştiam de ce.

A şi Z

începutul şi sfârşitul a nimic. Ah, ba da! am început să scad zile, până pe 23. ca de obicei.

le petit matin

la fel de mică, un punct negru la orizont

fluturând din mâini la unison

mică, poate mai mică decât mine

păienjenuţ micuţ drăguţ

ce-mi stăruie sub limbă după atâta

amar-de-timp

dimineaţa devreme pe când întârziam la şcoală

pentru că-ţi pregăteam micul dejun

le petit matin ascuns între

furculiţe căni şi farfurii

azi m-am trezit alergând prin ceaţă cu soare proaspăt răsărit

cu păsări picurate pe cer ca nişte roboţei din altă lume

călătorind spre ţările calde

(pentru Alina mea dragă, pentru că nu-mi citeşte blogul dar pentru că azi împlineşte 23 de ani)

fix 13 zile mă despart de…

… finalul anului 23.

de câte ori m-am îndrăgostit anul ăsta? a fost ciudat, cred că m-am îndrăgostit de vreo 5 ori. ceea ce mi se pare mult, având în vedere că până acum nu obişnuiam să mă îndrăgostesc decât de-o singură persoană, pentru cât mai mult timp. ţineam cu dinţii de ideea de un singur suflet cu două trupuri, continuam povestea cu aceeaşi iubire chiar dacă luase deja sfârşit.

dar anul 23 a fost cu totul special. m-am lecuit de plâns în fiecare zi în care vedeam clujul dar nu-l vedeam pe el. şi m-am îndrăgostit, în schimb, de momentele magice în care cineva îmi citea, ţinându-mă în braţe. am făcut din fumat aproape un ritual, cu semne şi cu limbaj nedescifrat decât de noi. am fost furioasă când s-au terminat momentele şi am făcut un lucru nesăbuit, crezând că prin el o să se schimbe ceva din virtual în real. dar n-am apucat să văd schimbarea. m-am îndrăgostit apoi de plicuri şi scrisori cu îmbrăţişări din cuvinte, de aşteptare şi de imaginarea unei lumi total necunoscute; hârtie şi cerneală şi mirosul lor. apoi, în modul cel mai straniu cu putinţă am intrat în viaţa unei toamne. e o toamnă care nu se mai termină şi de care mă îndrăgostesc fără să-mi pese dacă trebuie sau nu. să mă îndrăgostesc. si m-am îndrăgostit de cărţi şi muzici care m-au făcut să râd – plâng în acelaşi timp.

şi toate astea sunt departe de mine, oarecum; dar sunt destul de fericită. nu cred că o să-mi treacă niciodată; s-au transformat în tatuaje.

(şi-n loc să merg la psiholog… scriu pe blog 🙂 e cea mai bună terapie)

mi-e frică, totuşi, de anul 24.