scenă

Nu văd decât o podea albă. Spectacolul poate începe. Stai puțin, de obicei nu folosesc fraze atât de scurte. Cu hainele perfect călcate, prin fața mea trec două femei la vârsta de mijloc, povestind cu nonșalanță. „ Mai luam o apă, un ceai, o prăjitură când mergeam acolo, știi? ” Nu le urmăresc decât cu privirea, auzul nu mă prea ajută. Mi-e foame. Scenă de bucătărie. Iau un cuțit și din cuțitul ăsta îți construiesc o casă. Copii. Mâncare în fiecare zi. O viață cam așa, până pe la 80. De ani.

Advertisements

să butonez un poem

pe două, trei, patru sau cinci roți scriitorii călătoresc în timp și mă obligă să scriu prost. din cauza lor scriu cum scriu, ei sunt cei care nu m-au învățat că viața din cărți nu poartă sandale cu platformă și pantaloni cu print de leopard. poate dacă ar fi fost așa nu m-aș fi uitat la oameni ca și când. n-aș fi alergat după câteva pagini ca după ultimul tramvai. în mers n-aș fi scos telefonul să butonez un poem care, defapt, nu e poem.

ff ff ff

master lettres specialité sociologie rețetă ciuperci cu orez brun îngrijirea pielii raw vegan cheesecake publish draft draft saved 9842.jpg fubuki ablog punct ro

țigara de după
ureche

nimic nu mă inspiră mai mult decât insuportabila ușurătate și tot puful din lume pfffff uite-l cum zboară ff ff ff

un microfon tăiat în faţa căruia schimonosesc nişte silabe

linişte cu ş unduindu-se lasciv în jurul plictiselii mele

adunând ca într-un coş de gunoi resturi

de momente goale

 

la semnalul următor va fi ora

la semnalul următor va fi ora ora
la care gumele de cauciuc de pe tălpi scrâșnesc a ploaie pe linoleumul autobusului

la semnalul următor va fi ora

la care intestinele formează coruri madrigale cu gândul „e umed aerul, am o foame de animal” și

la semnalul următor va fi ora

bip bip bip biiiiiiiiiiiiiip a fost ora treisprezece!

Ca în stațiune

Ca în stațiune ciorile explodau din aripi, erau străzile pline de case cu turn și pe înserat se transformau în oameni la shopping. să nu mă vezi – îmi spuneam – pe tramvai. deja ies băieții în pantaloni scurți mă uit la picioarele lor. să nu mă vezi din întâmplare e cald în tramvai someșul a secat s-a umplut a secat exact ca trupul și sângele meu împărtășindu-se cu trupul și sângele tău.

despre citit, umblat şi fotosinteză

îmi stă poezia pe limbă. nimeni nu ascultă muzică în autocarul ăsta. pământul e arat. unii şi-au pus acoperiş albastru. unii îşi fac cruce tot zărind câte-o biserică pe drum. sau câte-o intersecţie. miroase a bătrâni.  poate într-o zi îmi voi da seama unde-am greşit. sau poate nu! ce palpitant va fi. exact din crăpătura aceea din pod să mă privesc peste drum, ca şi când aş fi vecina mea. să cobor apoi pe prispă, ca o babă de martie îmbrobodită cu 10 năframe. în livada mea vor creşte mere. şcoala din sat îşi va scuipa tot praful şi pânzele de păianjen. se va umple de sevă. eu, să ştii, mă fotosintetizez în fiecare zi. dimineaţa la amiazi şi seara*

la nervi îmi iau o carte cu mine dar nu citesc nimic ascult oamenii, îi pândesc*

clujul de iulie: atenţie acces auto nu ştiu în ce am călcat aseară m-a spălat furtuna în semn de ocară au trecut biciclete pe lângă mine. te-am şters din lista de mess dar din greşeală şi umblu pe stradă scriind ca şi când. odată am umblat citind era să intru într-un stâlp*

(*adunate din rubrica “memo” de pe telefon)