se aliniază păpădiile

(the EN poem here)

în jurul lunii

de ieri mi s-a deschis pieptul, acum e o cutie transparentă prin care
se vede inima, o bulă de aer
în jurul ei gravitează păpădii, e bine, a trecut prea mult de când nu am mai scris
dar acum văd înăuntrul cutiei transparente căprioare, cerbi, frunze
umed și verde închis, pădure

cum mai e un poem, ce mai e la modă? mi-e atât de ușor să respir acum că s-au aliniat

păpădiile

 

velociped

sir john soane museum

Imprisoned by the past – pentru că încă am angoasa paginii albe. Încă nu pot să scriu atunci când văd că nu e scris nimic. Nu sunt cursivă, nu sunt fluentă în nicio limbă omenească – pe care s-o pot transcrie și da spre citire mai departe. Însă de curând am reînceput să visez. Adică, așa, cu ochii deschiși ca un adolescent. Oricât de scârbă mi-ar fi acum de anii aceia, între 18 – 23, poate chiar și 24, 25, am reînceput.

Nu știu cum să descriu răsăritul ăla de soare care-mi crește din vârful degetelor de la picioare până-n vârful capului, de fiecare dată când mă pierd și mă găsesc în Londra. Dimineața aceea perfectă ca un fluid care mă umple. Nu știu și poate nici nu vreau, pentru că niciunul din prietenii mei nu mă cred atunci când le spun că sunt fericită din cauza orașului. Orașul mă vindecă. Oricât de tristă aș fi, îmi ajunge un minut pe london bridge, dimineața. Oamenii vindecă. Nu contează că merg cu spatele, în stația de bus, dau de un stâlp și spun „Sorry!”. Zâmbesc cu gura până la urechi. Stâlpii vindecă. Așa că nu am cum să le explic de ce. Probabil dacă le-aș spune „Mă simt acasă!” m-ar desconsidera. Cum aș îndrăzni să mă simt aici acasă? Nu, nu mă simt acasă. Mă simt aproape o Yūrei bântuind casa visurilor mele, (re)modelată de nimeni altul decât Sir John Soane, exact pe când mi-ar fi plăcut mie să trăiesc: pe la începutul lui 1800. Bântuind fiecare colțișor, fiecare cameră secretă, luând micul dejun în camera de mic dejun (evident), răsfoind ediții rare și prețioase din Montaigne. Cam pe-atunci pe când a apărut velocipedul.

Fabularia

Norocul meu e că țin un jurnal încă de prin ’99, deși nu știu ce s-a întâmplat cu primele pagini. Prima „postare” datează din 14 februarie 2000, unde relatez amănunțit cum soră-mea și văru-meu mi-au găsit jurnalul (o fi fost altul înaintea ăstuia) unde „mi-au citit poveștile”. Apoi, urmează o descriere minuțioasă a băieților de care eram îndrăgostită. Toată consemnarea pe ziua de luni, 14 februarie 2000, se întinde pe șase pagini. Lucru pe care n-aș mai putea să-l fac în ziua de azi. Oricum, ideea e că am scris. Am scris constant până prin iulie 2000.  Apoi, mai în joacă, mai în serios, am umplut caietul cu câte un update pe an. Ceea ce mi se pare mai mult decât amuzant azi, după 14 ani. Spre exemplu, pe pagini alăturate, față-n față una cu alta, două confesiuni. Începutul anului 2006:

A. și cu mine suntem cei mai iubiți, ne iubim cel mai mult. știu că nu se va termina niciodată.

…și sfârșitul anului 2006:

am depășit trei ani de relație. poate e prea mult. poate e suficient. îmi plac femeile. vreau o iubită. 

Norocul meu, cum ziceam, e că sunt și nu sunt. Pot și nu pot. Vreau și nu vreau. Scriu și nu scriu. Mă bucur de mine. Râd. Sunt al naibii de amuzantă.

vis #23 martie

o fată voia să mă omoare
căuta o anumită „raluca rusu”
era o casă
bunica de la bloc
i-am explicat că nu sunt eu
prietenul ei pățise ceva
condimente în bucătărie
am fugit să mă ascund în casă era o petrecere
dacă ieșeam eram omorâtă
toți mă căutau
când am ieșit am zburat într-un copac
și din el în altul și tot așa și nu m-au prins
senzația de zbor
apoi am aterizat pe o mini insulă
ca un oraș
dar pe jos în loc de iarbă
erau desene cu elefanți și zeități hinduse

orașul nu există

privire privighetoare din adâncul stomacului

sunt defapt niște sunete urlete prin aer:
am spus-o pe stradă ca și când aș fi spus-o
pe scenă
aici nu există decât memorie și totul trebuie
reconstruit aici poți inventa
un loc nou
aici nu există nimic
aș vrea să strâng pumnii dar nu există degete
îmi stă pe limbă limba ca o salivă
în loc de oglindă mă văd în ea
ca într-o moarte la fiecare colț
la fiecare pas
un pas de-al meu calcă peste mine
și nu mai știu nu mai am nevoie să știu
dacă trebuie să mă traduc în „fericire” sau „tristețe”
dacă mai trebuie să inventez etimologii
sau e bine așa

nu e bine așa

nu calc pe nimic pentru că nu există
orașul nu există

până voi scrie, voi umple pagina cu cercuri

cum se numesc franjurii de lumină
din trupul meu
şi ce caută acolo?
lumină de zăpadă
mi-e dor să plutesc deasupra
caselor şi să visez
animale

linii drepte:
de ce le desenez?
geo-metrie
geo-sărut
măr
dintr-un măr în altul
viermii sar sar
sare

până voi scrie
voi umple pagina cu cercuri

schiță

o jumătate de copac în fața căminului. atât vedeam în după-amiaza aceea, țâșnindu-i în reluare parcă, prin geam. pe pix era scris cu negru study in germany the land of ideas. aproape că-mi aluneca din mână. concentrată, duceam cuvintele până la capătul aperitiff-ului, doar ca să-i întâlnesc, cu ele, ochii. de parcă aș fi măsurat cu un creion copacul, să-l schițez.

mă întorc în lectură.

din trup ni se revărsau filme în care actorii fumau țigară după țigară.

supă rollton, câini vagabonzi și o limbă care mă înconjoară ca o durere de piept pe care n-o pot înțelege