velociped

sir john soane museum

Imprisoned by the past – pentru că încă am angoasa paginii albe. Încă nu pot să scriu atunci când văd că nu e scris nimic. Nu sunt cursivă, nu sunt fluentă în nicio limbă omenească – pe care s-o pot transcrie și da spre citire mai departe. Însă de curând am reînceput să visez. Adică, așa, cu ochii deschiși ca un adolescent. Oricât de scârbă mi-ar fi acum de anii aceia, între 18 – 23, poate chiar și 24, 25, am reînceput.

Nu știu cum să descriu răsăritul ăla de soare care-mi crește din vârful degetelor de la picioare până-n vârful capului, de fiecare dată când mă pierd și mă găsesc în Londra. Dimineața aceea perfectă ca un fluid care mă umple. Nu știu și poate nici nu vreau, pentru că niciunul din prietenii mei nu mă cred atunci când le spun că sunt fericită din cauza orașului. Orașul mă vindecă. Oricât de tristă aș fi, îmi ajunge un minut pe london bridge, dimineața. Oamenii vindecă. Nu contează că merg cu spatele, în stația de bus, dau de un stâlp și spun „Sorry!”. Zâmbesc cu gura până la urechi. Stâlpii vindecă. Așa că nu am cum să le explic de ce. Probabil dacă le-aș spune „Mă simt acasă!” m-ar desconsidera. Cum aș îndrăzni să mă simt aici acasă? Nu, nu mă simt acasă. Mă simt aproape o Yūrei bântuind casa visurilor mele, (re)modelată de nimeni altul decât Sir John Soane, exact pe când mi-ar fi plăcut mie să trăiesc: pe la începutul lui 1800. Bântuind fiecare colțișor, fiecare cameră secretă, luând micul dejun în camera de mic dejun (evident), răsfoind ediții rare și prețioase din Montaigne. Cam pe-atunci pe când a apărut velocipedul.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s