sunt atâția oameni care trec prin mine an de an. oameni de care mă leg vrând nevrând, cu un entuziasm extra-ordinar, de parcă tocmai aș fi descoperit america. oameni care dispar la fel de brusc și-n ceață cum au apărut; pentru că dacă nu ar face-o, viața mea ar fi prea frumoasă. atunci viața mea chiar ar ține de paranormal. dacă oamenii de care mă îndrăgostesc nu ar dispărea sau nu s-ar dez-îndrăgosti, viața mea nu ar fi viață. ar fi o serie de povești nemuritoare, un fel de GoT în care, în loc să moară câte-un personaj în fiecare episod, ar tot apărea. și s-ar tot iubi.

nu mă pot opri.

eșuez în fiecare zi

Advertisements

scrisori (ne)trimise #1

acel ceva al meu e ezitant uneori pentru că nu vrea să iasă la suprafață nici pentru mine. “îndrăgostit” mi s-a părut cuvântul bun (poate că are alt sens așa cum îl văd, sau poate nu) deși iți dai seama că, din moment ce (după ce am citit scrisoarea ta din dimineața asta) am realizat că simt la fel ca tine, acel “ceva” straniu cu senzația unor vieți întregi în spate. joia aceea din facultate mi s-a părut venită dintr-o lume fantastică. mă grăbeam să ies, să nu cumva să dispari fără să-ți vorbesc, oricât de puțin, fără să-ți întâlnesc privirea. după ce am plecat au început să-mi tremure picioarele și mâinile și n-am mai știu ce fac, am urcat până la 2 și trebuia, de fapt, să ajung la 1 în corpul b. m-am întors, m-am învârtit, m-am aruncat într-o bancă din sala de lectură, am scos primul caiet pe care am pus mână din geantă și am scris.

(decembrie 2009)

Fabularia

Norocul meu e că țin un jurnal încă de prin ’99, deși nu știu ce s-a întâmplat cu primele pagini. Prima „postare” datează din 14 februarie 2000, unde relatez amănunțit cum soră-mea și văru-meu mi-au găsit jurnalul (o fi fost altul înaintea ăstuia) unde „mi-au citit poveștile”. Apoi, urmează o descriere minuțioasă a băieților de care eram îndrăgostită. Toată consemnarea pe ziua de luni, 14 februarie 2000, se întinde pe șase pagini. Lucru pe care n-aș mai putea să-l fac în ziua de azi. Oricum, ideea e că am scris. Am scris constant până prin iulie 2000.  Apoi, mai în joacă, mai în serios, am umplut caietul cu câte un update pe an. Ceea ce mi se pare mai mult decât amuzant azi, după 14 ani. Spre exemplu, pe pagini alăturate, față-n față una cu alta, două confesiuni. Începutul anului 2006:

A. și cu mine suntem cei mai iubiți, ne iubim cel mai mult. știu că nu se va termina niciodată.

…și sfârșitul anului 2006:

am depășit trei ani de relație. poate e prea mult. poate e suficient. îmi plac femeile. vreau o iubită. 

Norocul meu, cum ziceam, e că sunt și nu sunt. Pot și nu pot. Vreau și nu vreau. Scriu și nu scriu. Mă bucur de mine. Râd. Sunt al naibii de amuzantă.