și dacă nu?

eu nu trebuia să mă nasc. sau cel puțin nu acum. nu, a body cannot heal a soul. nu, plânsul nu vindecă. mâncarea nu vindecă. sexul nu vindecă. nimic nu vindecă un suflet. în afară de scris, desigur (ar spune Pamuk). dacă e bine făcut. în afară de teatru, desigur. dacă e bine jucat. dar ce înseamnă bine în scris sau în teatru?

și dacă nu e bolnav?

 

Starea profană a cetățeanului cu buletin

Am fost la Sibiu. Am fost, în principal, să respir. Și să vă spun apoi puțin despre mine. Despre cine sunt. Sunt o mincinoasă. Toată viața m-am mințit cu nerușinare. Știam că teatrul e suspect, ba chiar periculos. Știam asta înainte să intru în sala de spectacol. Dar eu sunt unul din oamenii care nu refuză să afle ce se întâmplă acolo, în spatele ușilor, între pereții ăia, sub balcoane, după perdea. Așa că nu pot rămâne în inerție, ca un teatru de stat, ci merg și eu să văd noile drame.

Nu demult am început să mă gândesc la teatru ca la ceva sacru. Și-am mers eu așa, în starea mea profană de cetățean cu buletin, iar nu de om al artelor, pâș pâș până la Sibiu.

Să văd și eu ce mai sfidează companiile independente de teatru (de prin țară), ce vor să ne mai arate într-un maraton de 25 de ore, de fugit de la o sală de spectacole în alta și dintr-o cafenea tot așa. Să ne arate gândirea culturală contemporană, îmi spun, că doar nu degeaba îmi zice nenea care m-a luat la ocazie „Măi, da’ eu n-am văzut mulți tineri așa, ca voi, să meargă la teatru.. și mai ales în alt oraș!”. Aplauze false. Desigur că a mai văzut, doar că nu-și amintește. Să nu-mi spună mie că nu mai sunt, asta-i o minciună mai lungă decât podul mincinoșilor, pe care stau io așa gânditoare la.. spectatorul care iese din sală. Da, e un mare prejudiciu adus teatrului, după cum am auzit azi într-o conferință minunată. Evident, au fost și alte discuții, au mai urmat spectacole, dar eu n-am rezistat eroic până la final (chiar dacă m-am trezit bine, în piața mare, unde tot felul de actori și oameni au ieșit în pijamale, cu periuța de dinți în mână, la mișcarea de dimineață). În plus, s-ar putea ca teatrul să mă fi educat puțin greșit. Dacă aș fi fost fan fotbal, acum aș fi putut să spun că vin în deplasare să-mi susțin echipa. Echipa aia formată din doi unguri și doi români, care, prin compania lor din Cluj și pe muzica unui tip mișto, au pus în scenă ce n-au suportat să vadă ăia trei-patru spectatori care-au ieșit din sală după primele 20 de minute: TOTUL. Asta, deși actorii o numesc păcat/pierdere/un lucru rău, eu n-o numesc nicicum. Să se ducă toți, dacă vor. Să nu se ducă, dacă nu vor. Pentru că Parallel  vorbește pe limba universală a sufletului (fiecăruia dintre noi). Un suflet care întreabă, spre exemplu, dacă poate fi salvat de corp. Dacă e corpul o șansă pentru suflet. Sau dacă nu.
Până să-mi ies din rol și să-mi scotocesc buletinul prin rucsac, să văd și eu că, totuși, mai exist – mi-am dat seama c-am văzut trei spectacole fără să mănânc nimic. Am văzut gesturi, mimică, voce și emoție în voce, aduse direct de la bucurești; am văzut muzică, poezie, flori și oameni de sibiu – și atâtea alte povești că nu mi-ar încăpea aici. Așa că nu mai scriu nimic. Îmi pun autocenzura și mă aplaud în picioare.
Doamnelor și Domnilor, respir teatru.

Al dumneavoastră
sincer spectator

ps: dacă sunteți la cluj și vreți să vedeți Parallel, se joacă aici, atunci.