e vremea brândușelor

e vremea brândușelor de mers cu trenul
brândușe ca fulgii de zăpadă
brândușe topindu-se peste vafe belgiene
brândușe colorate ca un apus în parc
mirosul pe care-l lasă în urmă
– de clementine și
zăpadă
scârțâie sub urechile mele
scârțâie în stomacul meu
e vremea brândușelor
o revoluție împotriva fluturilor
atunci când fluturii nu mai sunt colorați
și au miros de iarnă
e vremea brândușelor
militează, scandează, urlă
se ceartă ca la ușa cortului
e vremea.

voi înflori pe dinăuntru
o știți și voi prea bine
am spus-o și o spun și azi
e vremea.

Brândușelor.

scenă

Nu văd decât o podea albă. Spectacolul poate începe. Stai puțin, de obicei nu folosesc fraze atât de scurte. Cu hainele perfect călcate, prin fața mea trec două femei la vârsta de mijloc, povestind cu nonșalanță. „ Mai luam o apă, un ceai, o prăjitură când mergeam acolo, știi? ” Nu le urmăresc decât cu privirea, auzul nu mă prea ajută. Mi-e foame. Scenă de bucătărie. Iau un cuțit și din cuțitul ăsta îți construiesc o casă. Copii. Mâncare în fiecare zi. O viață cam așa, până pe la 80. De ani.

Dar de unde să știm ce se petrece în noi înșine?

Iată, sunt mort și-i exact cum prevăzusem: exist în continuare. (Julien Green, Plăcerea de a te povesti pe tine însuți)

De câte ori ies din bârlog mă uimește valul de gânduri și intensitatea cu care pot da năvală peste mine. Când însă vreau să le adun, nimic. Mă regăsesc în fața mea privindu-mă, ca și când aș privi un lacăt închis. Exist în continuare, din păcate, fără gândurile mele. Mă privesc dormind. Visez : mă întorc de pe-o parte pe alta, îmi așez o mână sub cap. Mă ascund în pernă. Nimic. Ce se petrece acolo?

Unde te-ai ascuns?  Te-ai transformat în mici cutremure și mă străbați din cap până-n picioare.