despre citit, umblat şi fotosinteză

îmi stă poezia pe limbă. nimeni nu ascultă muzică în autocarul ăsta. pământul e arat. unii şi-au pus acoperiş albastru. unii îşi fac cruce tot zărind câte-o biserică pe drum. sau câte-o intersecţie. miroase a bătrâni.  poate într-o zi îmi voi da seama unde-am greşit. sau poate nu! ce palpitant va fi. exact din crăpătura aceea din pod să mă privesc peste drum, ca şi când aş fi vecina mea. să cobor apoi pe prispă, ca o babă de martie îmbrobodită cu 10 năframe. în livada mea vor creşte mere. şcoala din sat îşi va scuipa tot praful şi pânzele de păianjen. se va umple de sevă. eu, să ştii, mă fotosintetizez în fiecare zi. dimineaţa la amiazi şi seara*

la nervi îmi iau o carte cu mine dar nu citesc nimic ascult oamenii, îi pândesc*

clujul de iulie: atenţie acces auto nu ştiu în ce am călcat aseară m-a spălat furtuna în semn de ocară au trecut biciclete pe lângă mine. te-am şters din lista de mess dar din greşeală şi umblu pe stradă scriind ca şi când. odată am umblat citind era să intru într-un stâlp*

(*adunate din rubrica “memo” de pe telefon)

tu m’en veux?

visele sunt utile pentru că sunt libere

 

zise Sabato, povestind cu Borges într-o cărticică. arta nu-i folositoare omului atunci când nu e făcută în libertate, ori în sinceritate. când omul nu prea vrea să-și dea întâlnire cu el însuși. mai bine se-ntâlnește cu altcineva.

eu sunt în căutarea mea de la 12 ani. uneori obosesc, alteori scormonesc cu frenezie prin mine în căutarea unor mărunțișuri, până ajung să descopăr din greșeală ecuații complicate. pe care le abandonez, evident, că totuși am mers prea departe. am fost puțin prea sinceră cu mine.

je m’en veux, moi. et ça me fait chier.