dez-norează-mă

întind mâna după inspirația de la ora 5, caietul cu pătrățele care-mi ținea loc de jurnal în 2000 la 13 ani
nu-i pe noptieră jurnalul am uitat unde l-am pus dar mi-e lene să mă ridic din pat
n-am mai fumat dar aș fuma numai de dragul de a-mi plânge de milă

cu lacrimi de crocodil ascuns sub pătură
cu o mână căutai trecutul printre coastele mele
cu cealaltă aruncai metafore în viitor
așteptând nu știu ce exact pentru că nu m-am prins

mai întind o dată mâna după ceva și de data asta văd cum se dez-norează
încrunt și mi-e lene să ies afară
îmi amintesc de
nu-mi mai amintesc nu mai vreau

Advertisements

să-mi pâlpâie degetele tale în palmă ca nişte luminiţe colorate

dar eu ce ar trebui să înţeleg din metaforele tale cu mâini, cu piele, cu dor, ca nişte picuri de ploaie ce se preling pe geamurile reci ale trenului? o poezie magică pe care, atunci când o rosteşti, o mângâi şi-o săruţi să se transforme în mişcările astea legănate, în dansul trenului pe calea ferată-fermecată ? lumina chioară şi violenţa mersului pe şine mă scutură şi-mi transformă stomacul în suflet şi te întreb sfioasă ce ai în buzunarul stâng? oare mâna mea dreaptă ar încăpea acolo? să-mi pâlpâie degetele tale în palmă ca nişte luminiţe colorate, iar scrisul meu de-acum să-şi schimbe direcţia, să mâzgălesc înspre tine sau înspre mine ca şi când aş zgâria cu unghia nisipul? oare ar trebui să înţeleg un zâmbet liniştit fără să mă gândesc la buzele din care iese? unde vrei să mi te aşezi să mă asculţi citindu-ţi petit chaperon rouge, micul prinţ, alice în ţara minunilor?

sonata pentru pian la patru mâini

În dreapta e miere și o linguriță, în stânga e o draperie roșie, iar
culoarea filtrului de la țigaretele mele, pentru că ea
fumează cu ochii închiși, cu părul în ceașca de ceai pentru că
ninge și vom fi amândoi albi când vom ajunge acasă,
unde miroase a cărți vechi și a cafea, unde nu vrei ca
pagina asta pe care îți scrie că nu ai plecat dar deja mi-e dor de 
tine, mine, vine-vine primăvara mai repede decât
fi vrut să ne fi trezit împreună,
apoi mi-am amintit de yukibana, flori de zăpadă sau
ghiocei care vestesc primăvara așa cum toamna e
vestită pentru poemele ei din corpuri mișcătoare
numai că se termină foaia și voi mai scrie
doar atunci când ne vom transforma într-o dimineață fără sfârșit.

(19 dec 2009)

martie 2012

ceai thailandez
cafea africană
nisip de păr indian
oare cum rămâne cu toate dacă
mai rămân sau plec?

nu-mi trebuie decât o sprânceană ridicată
colțul meu stâng al gurii mai jos decât cel drept
o încleștare de dinți și
o secundă de jamais vu sau deja vu

mai bine zis un gol mare cât un pumn
dar stai
asta nu te interesează

la semnalul următor va fi ora

la semnalul următor va fi ora ora
la care gumele de cauciuc de pe tălpi scrâșnesc a ploaie pe linoleumul autobusului

la semnalul următor va fi ora

la care intestinele formează coruri madrigale cu gândul „e umed aerul, am o foame de animal” și

la semnalul următor va fi ora

bip bip bip biiiiiiiiiiiiiip a fost ora treisprezece!

Ca în stațiune

Ca în stațiune ciorile explodau din aripi, erau străzile pline de case cu turn și pe înserat se transformau în oameni la shopping. să nu mă vezi – îmi spuneam – pe tramvai. deja ies băieții în pantaloni scurți mă uit la picioarele lor. să nu mă vezi din întâmplare e cald în tramvai someșul a secat s-a umplut a secat exact ca trupul și sângele meu împărtășindu-se cu trupul și sângele tău.