Jurnal Extim

(…) asta m-a făcut curios. M-am gândit atunci că cel mai frumos lucru pe care ar putea să-l facă un om e să ajungă poet. *

*Eugenio de Andrade

 

Dacă ea ar fi început fraza aceasta perfectă, aș fi fost demult îndrăgostită de altcineva. Într-adevăr, o adevărată marchiză n-ar fi ieșit mai devreme sau mai târziu de ora cinci. Și dacă am înțeles bine, ea nu scria și nu se plimba în timpul zilei. Inutil să mai spun cât de greu se punea de acord cu mine, să citim una-alta, să ascultăm o muzică sau alta, uneori. Da, era în anii ei de glorie. Și, vedeți dumneavoastră, ea nici măcar nu mă lua în seamă. Defapt nici eu nu mă luam.

De aceea trebuia să fiu doar aparentă și, cum spunea Marin Sorescu, pe care tocmai l-am citit împreună – „ca o ușă vopsită în alb pe o scenă…

View original post 54 more words

Jurnal Extim

Ei, păi dacă e așa, atunci ia să-mi răspund eu din partea celor absenți, să intre aer în scara blocului, să urce păsări până la etajul 8; pentru că diminețile sunt de fiecare dată virgine
de fiecare dată ne descoperim una pe alta eu și dimineața
port după mine hârtii, caiete, pixuri, cărți și semne
și nu pot: le deschid, mă uit la ele, mă uit, le închid, încerc să scriu, încerc să citesc și visez urât
visez că-mi dau demisia, visez că nu sunt eu apoi mă trezesc și ce să vezi –
nu sunt eu! și-atunci îmi răspund din partea celor absenți
„de ce ne plac nenorociții? te-ai întrebat vreodată? nu, știu că nu te-ai întrebat, eu mă întreb. nu știu ce să-ți răspund, dacă mă privești așa imaginar chiar nu știu ce să-ți răspund, aș putea să spun orice, nu?”

View original post

Să plouă, să miros cărțile

„Mă simt în vacanță, ca un copil întârziat. Aștept să înceapă școala. Aș vrea să merg la școală, să miros sălile de clasă și curtea și vopseaua proaspătă. Să plouă, să miros cărțile și ghiozdanele colegilor mei. Să fiu singură în bancă, plictisită.

Mai știu cum miroase grădinița, deși nimic nu-mi aduce aminte. Mai știu textura jucăriilor și culorile lor. Mai știu prima tabără, din clasa a 4-a și gustul peștilor pe care i-am pescuit prima și ultima dată„
(23 iulie 2009)

să mai scriu poezii pe bănci visând că trec zeci de ani, eu mă întorc la școală și-mi revendic bucățile acelea de lemn, acelea cu versuri încadrate în inimi.

#

Cu violență. Așa a început totul. Dirijorul și-a umflat obrajii, a scuturat bagheta, a ridicat din umeri și-apoi.. apoi m-am prăbușit.
Am auzit un țipăt. Nu știu dacă era al meu sau al unui flaut.
Cu trei degete adunate ca într-o reclamă la paste italienești, dirijorul s-a scuturat de aer și mi-a făcut semn. Apoi m-a tot coborât imaginar, de parcă m-ar fi apăsat pe creștet. Era lumină. Îmi lipsea intimitatea întunericului.
Bineînțeles că toți mă priveau. Decolteul adânc îmi descoperea jumătate din spate. Pe sâni aveam pielea de găină și-am început să mă transform într-un violoncel. Nimic nou, mulți au făcut-o înaintea mea.
Dar eu o fac cu violență.

găselniţe

După ce plânse, duduiţa tresări dintr-o dată, ţipă strident şi isteric: – Iată, iar! – şi pe neaşteptate cântă cu un soprano tremurător: Mare slăvită, preasfinte Baikal… Un curier care apăru pe scară îl ameninţă nu se ştie pe cine cu pumnul şi cântă împreună cu duduiţa cu un bariton surd şi şters: Navă slăvită pe ape!…  Vocii curierului i se alăturară nişte voci din depărtare, corul începu să ia amploare şi, în fine, cântecul răsună în toate colţurile sucursalei.

(…)

Amuţiţii vizitatori ai sucursalei erau uluiţi de faptul că, deşi împrăştiaţi în locuri diferite coriştii cântau foarte armonios, de parcă tot corul stătea fără să-şi ia ochii de la un dirijor invizibil.

Maestrul şi Margarita

un titlu în franceză şi totul e ok

Mă simt ca într-un coşmar de-al lui Bulgakov. În visul erotic de astă-noapte, oriunde mă uitam vedeam întinderi de apă. Nesfârşite, gri şi grele. Nisipuri mişcătoare, fericire spasmodică, o uşurătate şi o plăcere cum rar mi-a fost dat să trăiesc (şi poate nici măcar în realitate, ci mai degrabă în alte vise). Şi mai era el, marele trecut, trecutul nostru all-inclusive cu planuri de viitor, maşină de spălat, grădină.

Dar toate astea sunt nimicuri, pentru că între timp au crescut în mine titluri în franceză, guşă, hipofiză, adrenocorticotropul şi alte cuvinte dureroase.