„Pe limba ta cuvintele vor lenevi ca o pisică de lemn”*

*V. Mureșan, Biblioteca de os

Mă pregătesc de lună plină – a doua în treizeci de zile. Se spune că luna albastră nu e de bun augur. Oricum, ce poate fi mai straniu decât lună plină de două ori pe lună? poate doar faptul că am visat – ori chiar s-a întâmplat –  să vorbim câteva secunde încet, adresându-ne întrebări fără niciun răspuns și bolborosind litere cu gâtul rece. A fost sau n-a fost?

Straniu, stranietate. Straniu. Stra-ni-u.

Mă aşez comod şi scriu. Nu e ca şi cum aş scrie pe-un corp, poate pe-al meu, ca şi cum m-aş tatua. Dar e un lucru grozav. Ce straniu!

Advertisements

le tam-tam des morts

timpul e ca o piesă de teatru ce-ţi dă senzaţia de gol. pentru că totul a rămas agăţat în pânze de păianjen. firele transparente s-au ţesut din memorie, din memoria păianjenilor – păianjeni care nici nu mai există. dormea agăţat în dulap un singur liliac, de mi se face pielea de găină de fiecare dată când îl pomenesc.

“Paturile astea le-a cumpărat tata în 1944, de la un negustor evreu din jibou care vindea antichităţi. Deci erau deja vechi!”