leapşa de la ora 23

cu împrumut de pe Aberoscop

şi cu mulţumiri

1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Musca Ţeţe, asta era prin clasa a 4-a (la şcoală, câţiva colegi mai răi). Ţânţ, da, şi asta tot pe-atunci, doar că venea mai cu drag, din partea mătuşei/unchiului. Diu, evident, dar asta mai târziu. Diuca şi altele o mie. Cât despre Dia, nu pot decât să mă bucur că există!

2. Care este cea mai veche amintire?

În momentul ăsta singura foarte veche mi-e la Sinaia, cu bunicul meu, urcând un deal spre o farmacie pentru că bunica nu se simte bine. Am vreo 6 ani, mă dor picioarele de la umblat pe jos, port nişte săndăluţe din desene animate: extraordinar de colorate şi incomode. Sau poate erau pentru păpuşi (?)

3. Dar cea mai frumoasă?

Nu e doar una, sunt vreo 16 ani plini de ele. Odată, într-o dupăamiază de vară, pe când vecinul mai avea cireşul bătrân care-şi întindea crengile pe teritoriul nostru, eram cu toţii (eu cu Ana şi verişorii) în podul şurii – ba sărind în fân, ba mâncând cireşe.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Am avut pisici şi câini (în permanenţă şi până azi), papagali, peştişori, un porcuşor de guineea, plus animale nu neapărat de companie  (şi-aici urmează un şir lung de dobitoace care nu puteau lipsi de la curtea niciunui gospodar cumsecade). Ah, şi le-am pus nume (aproape) tuturor. Cu Miţa, cea mai bătrână dintre pisici, povesteam în grădină de fiecare dată când mă supăram că Ana (iar) mi-a citit jurnalul.

5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Nu ştiu cum mă vedeau prietenii. Nici nu ştiu dacă aveam prieteni dar eram foarte sociabilă cu toţi copiii pe care-i întâlneam. Şi tocmai mi-am amintit ceva de la vreo 4 ani: vin de la grădiniţă cu văru-meu; e vară spre toamnă, pe strada noastră sunt copăcei şi şanţuri cu iarbă; suntem foarte aproape de casă dar ne oprim într-un loc şi ne aşezăm pe iarbă sau ne dăm vreo haină jos; bunica iese în stradă, ne vede şi strigă să ne grăbim.

1987 – Adriana, Dia, Cristi

2012 – Dia, Cristi, Adriana (și Ana cea mică și nouă)

Trimit leapşa mai departe, în  orele ce urmează

ps:

lumea se minunează de zăpadă, se întâmplă pe ecran, se defulează prin pieţe şi mulţimi, se micşorează şi se măreşte, se vinde şi se cumpără, se citeşte şi se traduce. uneori, când pisica mi se cuibăreşte fără să vreau în braţe, cu aerul unui copil răsfăţat, îmi amintesc de multe alte vieţi şi universuri, pe vremea în care nu eram decât eu. mi-e dor de mine, trebuie să recunosc, aşa încât să mai adaug blogului psihedelic cu snobissimul său titlu de jurnal – încă o picătură de patetic.

oricum n-am cititori. nu degeaba spuneai că suntem nişte nebuni să (mai) scriem. mă rog, dacă asta se numeşte scris.

ps: zăpada e de vină!

cum sa visezi premonitoriu

« Je comprends que je ne peux rien faire, moi, chétive, à côté de grands savants comme vous autres, lui avait-elle répondu. Je serais comme la grenouille devant l’aréopage. Et pourtant j’aimerais tant m’instruire, savoir, être initiée. Comme cela doit être amusant de bouquiner, de fourrer son nez dans de vieux papiers ! » avait-elle ajouté avec l’air de contentement de soi-même que prend une femme élégante pour affirmer que sa joie est de se livrer sans crainte de se salir à une besogne malpropre, comme de faire la cuisine en « mettant elle-même les mains à la pâte ».[1]

„Înţeleg că eu, o biată femeie, nu însemnez nimic pe lângă un mare savant, îi răspunse ea. Aş fi ca broasca în faţa aeropagului. Şi totuşi, mi-ar plăcea atât de mult să învăţ, să ştiu, să fiu iniţiată. Cât de nostim trebuie să fie să nu-ţi mai scoţi nasul dintr-un maldăr de cărţi şi manuscrise vechi!” adăugase ea cu aerul mulţumit de sine pe care îl are o femeie elegantă când afirmă că bucuria ei cea mai mare este să se murdărească fără teamă făcând o muncă deloc curată, ca, de exemplu, gătind în bucătărie şi „punând ea însăşi mâna la treabă”.[2]
„Înţelegeţi că o fiinţă firavă ca mine nu e în stare să facă nimic, alături de savanţi ca dumneavoastră, îi răspunsese ea. Aş fi ca o broască în faţa areopagului. Şi totuşi, mi-ar plăcea atât de mult să mă instruiesc, să ştiu, să fiu iniţiată. Ce amuzant trebuie să fie să umbli după cărţi vechi, să-ţi vâri nasul în hârţoage”, adăugase ea cu aerul mulţumit de sine, pe care îl adoptă o femeie elegantă ca să-şi afirme bucuria de-a face, fără teamă de a se murdări, o treabă necurată, cum este gătitul, „punând ea însăşi mâna pe toate”.[3]

Ştiu că n-aş avea ce să caut eu, atât de fragilă, alături de mari savanţi ca dumneavoastră, îi răspunse ea. Cred că aş fi răţuşca cea urâtă printre lebede. Cu toate astea, mi-ar plăcea atât de mult să fiu iniţiată şi instruită, să ştiu. Ce nostim trebuie să fie toată ziua printre maldăre de manuscrise şi cărţi vechi!” adăugă atunci mulţumită, luându-şi un aer de femeie elegantă care afirmă că bucuria ei cea mai mare e de a se abandona, murdărindu-se fără teamă, unor munci de casă precum frământatul aluatului.

dar eu unde sunt?


[1] Marcel Proust, Un amour de Swann, Ed. Gallimard, 1990, p. 20

[2]Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Swann , traducere de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 198 – 199

[3] Marcel Proust, Swann (În căutarea timpului pierdut, II) vol. 2, traducere de Radu Cioculescu, Editura Pentru Literatură, Colecţia BPT, Bucureşti, 1968, p. 20

 

requiem pentru o copilărie de tip “tous les matins du monde sont sans retour”

 

Poate că aş fi vrut să nu mă iei de mână. Da, aş fi vrut să nu dai la o parte perdeaua aceea de vară, punând o piedică ţânţarilor acum pe terminate, era început de toamnă şi perdeaua atârna ca o rufă uscată, inutilă; poate că aş fi vrut să nu treci pe sub frunzele stufoase şi pline de struguri necopţi; şi cu siguranţă aş fi vrut, cel mai şi cel mai mult, să nu port sandale galbene. Pentru că – nu-i aşa? – azi aş fi fost bine, sănătoasă, mulţumesc.