dimineaţa, înainte să cunosc o fată pe tren şi înainte să cânte ai, hai (şi înainte, deci, să fiu înduioşată de numa’, pentru că în cântecul ăsta se cuibăreşte toată copilăria mea)

e atât de complicată gara
de nord din
timişoara
e plin de extratereştri din
pădurea aia de lângă Cluj
şi-i ca şi când aş scrie
cu două mâini stângi
mai sunt minute până
să plece trenul
multe multe
ca şi când David mi-ar fi
dator cu multe multe
minute
şi mi le-aruncă în spate
fără să-i zic
mersi

Imbranata?

am rămas la fel şi sunt bătrână. uneori am impresia că trăiesc în viaţa nimănui şi nu sunt eu. uite, spre exemplu dupămasa aceasta de printre blocuri, unde mirosurile de cartofi prăjiţi şi vinete coapte se amestecă în fumul care apare întotdeauna toamna iar eu n-am ştiut niciodată de unde vine. îl recunosc cu ochii închişi, evident, sau cu ochii în nori, uneori de pe bicicletă. nu cred că universul mi-a inventat o limbă să-l pot descrie şi mai ales acum, când m-am găsit în viaţa acestui nimeni nenorocit, uite-l cum râde. nu ştiu cum să reacţionez, mi-e frică iar să-i spun că da, ti amo.

în viaţa nimănui e ca în viaţa lui nicăieri sau în viaţa lui niciunde. ah, sau poate în viaţa de nicicând. astea da cuvinte! probabil vin din altă viaţă.