madama bovary cea toxică

ţi-am spus să nu mai scrii din vârful degetelor
ia-ţi pantofi cu blăniţă
du-te în dormitor şi întinde-ţi
ceva cu print de leopard
prinde-ţi părul în coc
uită-te pe fereastră poate
ai să mă vezi

îşi dau un indiciu mic
sunt toxică al dracului de mult şi
bine
dacă te pup/sărut
ai să mă urăşti pentru
restul vieţii

Advertisements

“Suferi de o umbrire a inimii!”

nostalgia de nume şi porecle însuşite într-o altă viaţă şi, oricum, inconştient, revine din morţi a treia zi după scripturi întrupându-se în exact trei litere. Trei litere din pântecul cărora mi-am scos capetele, mâinile, visele şi ochii încercănaţi. Dar nici măcar nu ştiu dacă a existat cu-adevărat. Făptura aceea cu nume. Nu mai ştiu cum arăta. De ce ar trebui să ştiu? coţofană lingvistică ce sunt, am furat identitatea unei făpturi inexistente. O sticlă ce nu conţine nici un mesaj.

cine a fost şi de ce mi-a umbrit inima?

cum să recunoşti.. (2)

.. o migrenă matinală.

După visul dintre răsărit şi cântatul cocoşilor, spre exemplu. După coşmarul pe care nu vrei să ţi-l aminteşti pentru că te-ai smiorcăit ai alergat ai plâns şi ţi-ai găsit veşnica îndrăgostelă blondă sărutându-se cu vecina de peste drum. După cum, în vis, îţi spune tot felul de lucruri, mai ales că, în acelaşi vis, împărţiţi o bibliotecă plină de cărţi lucioase şi colorate şi când vă despărţiţi trebuie să divorţeze şi cărţile unele de altele.

Bine că totul se rezolvă cu o cafea în care scufundăm o aspirină şi un strop de lămâie. În viaţa reală, evident. În vis rămâneţi la fel.

Nu?

m-am săturat de moaca mea punct

Iulia: tu o să prezinţi meteo. şi o să zici despre tine. azi o să plouă în capul meu. ha ha ha ha ha

dar chiar aşa că nu mă mai suport în poze de nici un fel, nu-mi mai suport moaca zâmbind idiot la fel cu acelaşi breton aceiaşi ochi relativ mari dar mici de fapt cu aceeaşi lungime a zâmbetului cu aceeaşi buză de sus mai subţire decât cea de jos înclinând puţin în dreapta chipu-mi senzitiv “am observat că tu eşti foarte… senzitivă” asta de la un străin venind şi Iulia: meri acasă şi scrii pe blog ooo sunt senzitivă şi vine toaaamna ce frumos cad frunzele şi scriu pe facebook despre fabricile de tristeţe, numai de bine

###

am avut un vis că mă înghite o cană de cafea

(Bogdan)

am avut un vis în care
o ceaşcă de porţelan albă cu
flori albastre
plină ochi de cafea la ibric
mă înghiţea în
cercuri
şi-mi amesteca în zaţ şi zahăr
unghiile şi dinţii

din farfurioara ceştii de cafea
se înălţa un fum de ţigaretă

şi de fapt v-am visat doar pe voi
doi
dintre care unul îmi era
necunoscut

v-am luat de mâini şi mi-am spus iar
că sunteţi nişte
dobitoci
mi-am spus că
de ce dracu v-am mai luat de
mână

cum să recunoşti..

.. toamna, spre exemplu.

După eşarfe. După cum îşi aruncă ochii peste cap, eşarfele, şi după nucile care tocmai se coc în verzăciunea lor. După cum nu-şi mai aduce aminte nici dracu de tine şi după cum te pregăteşti în sinea ta să cumperi caiete, creioane, pixuri, agende şi marcăre (indiferent dacă mai eşti sau nu şcolar) . După cum nu mai vrei s-o priveşti şi nici să-i spui nimic ci doar aştepţi de la ea să-şi ceară iertare. Lucru pe care n-o să-l facă niciodată. După cum – deşi în fiecare toamnă la fel – sentimentul că nimeni nu te merită şi că toţi sunt undeva în bule diferite de aer şi de ce să te tot spargi tu, să vrei să intri în bulele lor, dacă ei se suflă ori îi suflă cineva şi plutesc tot mai departe (?). După cum se scrie, în general, toamna. Sentimentul ăsta.

Nu?