Suveica fermecata

De când m-am rupt de acasă, hai să spunem că de 9 ani, m-am cam rupt şi de micile tradiţii care m-au ţinut în braţe cât timp am fost mică. Nu că acum aş fi mare, nicidecum. Erau, însă, ca nişte semne de carte aşezate strategic, nişte cepe roşii, uscate şi înşirate pe aţă, ca nişte ardei iuţi la fel de uscaţi şi înşiraţi. Sau poate că era usturoi?

Războiul. Războiul se scotea mai ales iarna, când stăteam toţi într-o habă (clacă sau şezătoare – şi aici mai fac o paranteză în paranteză, pentru că la un moment dat, parcă într-a 11-a, am făcut un scurt documentar (?!) cu încă vreo 3 colege de la cns – noi, iubitoarele de sociologie – în satul Alinei, unde am montat o şezătoare cu tot cu strigături, cântecele, mâncat de mălai şi alte chestii). Nu aveam caiere, aşa că nu trebuia chiar să toarcem lână; în schimb, depănam, strângeam fire de lână sau diferite fâşii de materiale pe mosor, pe ţevi, făceam gheme. Apoi era zgomotul iţelor, toată urzeala, suveica aceea dumnezeiască, pedalele şi tot scârţâitul, tot tremuratul încheieturilor de lemn, până când Bunica făcea ba o cergă, ba un ţol.

M-am rupt. Războiul a fost ultima dată într-o iarnă, prin 2005. Bunicul era şi el, tăia zdrenţe şi le făcea ghem.

Ori, dacă se întâmpla să vină Floriile, deja cu săptămâni înainte aveam rochiţe noi, pardesiuri din mohair alb şi moale, pantofi lăcuiţi şi dresuri cu Mikey Mouse.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s