comestibile

vorbim sau tăcem simultan
iar în spatele nostru, ca un bas continuu,
cineva împarte bileţele

vă rog frumos ajutor cu bani 50 sau 1 leu sunt orfan isus dumnezeu

când ne dezbrăcăm de cardigans
şi ne gândim că dacă am fi fost mici
ne-ar fi dezbrăcat altcineva
eu n-aş mai fi scris la persoana întâi plural
ca şi cum aş vrea să transmit ceva cuiva

şi dacă virgulele ar fi fost comestibile
şi cuvintele ar fi fost bunuri consumabile
am fi mers la cumpărături în pungi de hârtie

n-am final şi nu ştiu de ce mă gândesc la un final

Advertisements

Suveica fermecata

De când m-am rupt de acasă, hai să spunem că de 9 ani, m-am cam rupt şi de micile tradiţii care m-au ţinut în braţe cât timp am fost mică. Nu că acum aş fi mare, nicidecum. Erau, însă, ca nişte semne de carte aşezate strategic, nişte cepe roşii, uscate şi înşirate pe aţă, ca nişte ardei iuţi la fel de uscaţi şi înşiraţi. Sau poate că era usturoi?

Războiul. Războiul se scotea mai ales iarna, când stăteam toţi într-o habă (clacă sau şezătoare – şi aici mai fac o paranteză în paranteză, pentru că la un moment dat, parcă într-a 11-a, am făcut un scurt documentar (?!) cu încă vreo 3 colege de la cns – noi, iubitoarele de sociologie – în satul Alinei, unde am montat o şezătoare cu tot cu strigături, cântecele, mâncat de mălai şi alte chestii). Nu aveam caiere, aşa că nu trebuia chiar să toarcem lână; în schimb, depănam, strângeam fire de lână sau diferite fâşii de materiale pe mosor, pe ţevi, făceam gheme. Apoi era zgomotul iţelor, toată urzeala, suveica aceea dumnezeiască, pedalele şi tot scârţâitul, tot tremuratul încheieturilor de lemn, până când Bunica făcea ba o cergă, ba un ţol.

M-am rupt. Războiul a fost ultima dată într-o iarnă, prin 2005. Bunicul era şi el, tăia zdrenţe şi le făcea ghem.

Ori, dacă se întâmpla să vină Floriile, deja cu săptămâni înainte aveam rochiţe noi, pardesiuri din mohair alb şi moale, pantofi lăcuiţi şi dresuri cu Mikey Mouse.

sa ne facem si reclama

Poate nu ştiţi, eu cu Andra, o minunată prietenă încă din anii de liceu, ne-am apucat (pentru că ne e dor de copilărie) de negustorit cărţi, postcards, cercei din lut,  mărgeluţe şi alte minuni – aici, într-o piaţă virtuală de pureci, un flea market wanna be : Marche aux puces !

Aruncaţi un ochi, doi şi nu plecaţi cu mâinile goale 😀

nimic despre dor

Nu prea mergeam la olimpiade în liceu. Am fost o singură dată la română şi n-am trecut peste judeţ, pentru că scriam absolut haotic, fără cap şi coadă. Am mai fost la franceză de vreo 3 ori şi n-am ajus decât aproape de naţională, printr-a 11-a. Îmi plăcea, în schimb, să fac exerciţii de gramatică franceză pentru colegi, în timpul pauzelor. Îmi plăcea şi gramatica română, mult mai mult decât literatura. Şi am fost la o olimpiadă de psihologie,  pentru care profa m-a pus să citesc Idiotul. N-am fost un copil dornic de şcoală. Iar în facultate am avut numai note mici, pentru că nu vroiam să iau note mari, mi se păreau de o ipocrizie nemaipomenită. Colegele mele. Am avut restanţe la japoneză şi nu mi-am dat licenţa la timp.

Dornică am fost de mers cu trenul cât mai departe. Cred că din cauza asta mi-e atât de dor să cobor din tren la 5 dimineaţa în gara din Sinaia.

Ori să mă ascund ca un vampir în podul casei şi să privesc, să spionez printr-o mică deschizătură în acoperiş. Mă uitam fascinată pe trotuarul de vis-a-vis ca şi cum dacă l-aş fi privit din curte nu era acelaşi lucru.

Şi poate cel mai dor mi-e de nişte vise în care plutesc deasupra străzilor din orăşel. Sau, chiar după ce ne-am făcut mansarda, apusurile în care stăteam agăţată de-un velux privind în direcţia dealului. Acolo era casa lui. Ori în direcţia şcolii generale.

Apoi mi-e dor de primul an de liceu, cel mai plin an de iubiri imaginare. Ce patetic sună. De fapt, nici acum nu stau mai bine. Şi nici nu ştiu de ce mi-e foarte dor, nu ştiu de ce-am început să scriu lucrurile astea. Mă gândeam să fur leapşa de la Olga, dar se pare că va trebui s-o trimit mai departe, eşuată cum e aici. Scrieţi voi, cei care nu v-aţi plictisit să scrieţi despre doruri.