Timpul frământat la patru mâini

scriu cu ochii închiși și cu timpanele sparte. dacă x se îndrăgosetește de y dar y se îndrăgostește de z, dacă x se îndrăgostește de a dar a se îndrăgostește de b dacă x se îndrăgostește de i dar i se îndrăgostește de ii.

ar trebui să nu mai fim egoiști și să nu mai frământăm singuri timpul, ar trebui să facem din timp steluțe și inimioare de turtă dulce, ar trebui să-l coacem în cuptoare. Mă feresc de cuptor ca de dracu și tot eu sunt acela care spune hai să ne coacem unul pe altul și e ca și când aș exista doar din cuvinte. Până la urmă sunt un nemernic din categoria oamenilor care nu vor să-și frământe timpul cu patru mâini. Bineînțeles că de mă veți întreba, am să spun cu totul altceva.

la Parov m-am simțit coaptă pe toate părțile, era să plesnesc de fericire și de transpirația celorlalți.

 

și eu o să casc.

nu e chiar departe vremea aia. nu e chiar „a fost odată ca niciodată” sau ceva în genul, dar la viitor. nu mai e mult și ne vom întreba unele pe altele „ce-ai născut? felicitări!” „și eu o să nasc!” și eu o să casc. și „nu ne-am mai văzut de 8 ani, nu?”

da. o să vină. defapt, deja vine. încă cinci ani, poate 6. poate chiar șapte, dacă suntem norocoase. dar de unde 7? toată lumea vrea să se mărite!

eu îmi simti pielea tremurând la gânduri de-astea copilărești,  nu mai am habar nici măcar de început. de cum să începi să te îndrăgostești, de cum să continui și de cum să termini. am uitat, pur și simplu! și am impresia că pielea e o greșeală, că ar fi trebuit să mă acopăr cu pământ, spre exemplu. ar fi putut să crească iarba, cel puțin. așa cum sunt acum  nimic nu crește.

“Je pense qu’il faut faire comme les nuages. Il faut feindre de dire : Je pleus.” *

Corps à la japonaise :

și merg de-a lungul apei

într-o barque silencieuse.

 

de ce scriu doar despre mine

de ce sunt eu

copilul mort din barcă

pe care apa

nu-l mai recunoaște

 

și nu mă plimb cu oglinda

în lung și-n lat

 

nici nu sparg

din reflex

termometre din care

sug mercurul

 

și niciodată nu se va schimba:

La marquise sortit à 5 heures.

_______

( * Pascal Quignard )

figurantă, n’être qu’un décor.

FIGURÁNT, -Ă, figuranți, -te s. m. și f. 1. Persoană care participă la desfășurarea acțiunii unei piese de teatru, a unei opere sau a unui film numai prin prezența fizică sau prin gesturi, atitudini etc., fără să rostească nici o replică. ♦ Persoană care este prezentată la desfășurarea unui eveniment, la o întâmplare etc., fără a participa efectiv la ea. – Din fr. figurant.
Sursa: DEX ’98

FIGURÁNT ~tă (~ți, ~te) m. și f. 1) Balerin care execută figuri de dans secundare. 2) Personaj de teatru sau de cinema care interpretează un rol secundar și, de regulă, mut. 3) Persoană care figurează numai de formă în desfășurarea unui eveniment. /<fr. figurant
Sursa: NODEX
FIGURÁNT, -Ă s. m. 1. artist într-o piesă de teatru, într-un film etc. numai prin prezența sa. 2. persoană prezentă la desfășurarea unui eveniment, la o întâlnire etc., fără a lua efectiv parte la ea.

figurant, figuranți s. m. (peior.) 1. om fără caracter; om de nimic. 2. persoană neînsemnată, om mărunt. 3. persoană plină de ifose, veșnic nemulțumită de ceva, care își dă încontinuu aere. *

 

Figurant (Encyclop. t. 6 : Figurant, ante, adj. terme d’opéra; c’est le nom qu’on donne aux danseurs qui figurent dans les corps d’entrées, parce que le corps d’entrée dessine dans la danse des figures diverses) noté et employé comme subst. ds Ac. 1762; 1800 théâtre (Boiste); c) 1776 « être présent, apparaître sans rôle actif, n’être qu’un décor » (Voltaire, La Bible enfin expliquée, p. 337). Empr. au lat. class. figurare « représenter, imaginer » et « orner de figures de rhétorique » employé le plus souvent en lat. class. au part. passé figuratus; cf. aussi l’emploi passif de figurari « être représenté, façonné ».  **

____________________________

* http://dexonline.ro/

** http://www.cnrtl.fr/

 

încerc să-mi dau seama de ce sunt arătată cu degetul (pe-ascuns, evident) sub numele de figurantă. N-am prea știut niciodată cum mi se spune, probabil din naivitate și din lipsa de simț a bârfei. e, într-un fel, ca acum vreo  14 ani, prin clasa a 3-a sau a 4-a, nici nu mai știu, un început de vacanță în care tocmai auzisem că mi se spunea musca țețe de către colegi.

 

neobositele bip-uri

nu-mi place când taci în fața mea cu fereastră spre trecut și cu balcon închis în amintiri despre mailuri, semeseuri și de mirc. mai ții minte, noi eram în generația care-și dădea bipuri fără sens. și totuși, câtă împortanță aveau! ne era teamă de vorbe, ne era teamă de voci și ne era lumea întreagă măsurată în spațiul și timpul dintre bipuri. în intensitatea lor. în șuieratul lor. în momentul sosirii lor. în ele însele. bipurile, aceste iele, acești pitici pe creier, aceste întâmplări pe care le-am trăit ieșind în cimitirul evreiesc, ținându-ne de mână, alergând iarna prin parc. bipuri dinainte să ne naștem, bipuri călăuzitoare. unde sunt acum?

 

///

azi am visat-o pe Alina. Se trezise de nicăieri pe canapeaua din sufragerie, acasă la Jibou. era în sandale și era vară dar eu am început s-o întreb dacă nu cumva ii e frig.

m-am gândit, oare de ce bunică-mea vorbește încontinuu și nu pot să-i zic nimic, uneori mă enervează extraordinar de mult, mai ales acum când vroiam să zic oare de ce nu am și eu o ușă de-un centimetru în perete, să intru într-o căsuță de șoarece Jerry, dar nu se oprește din vorbit mâncând și am sa plec până nu izbucnesc în plâns, frustrata de mine.