Subtitrare

îşi descheia vesta ca să poată

gândi mai bine

în timp ce deasupra capului

îi zburau luminiţe

în formă de ciori cu aripi negre şi cioc albastru

iar el gândea

şantier în lucru

pe macara luminiţele

Luminiţele organizau conferinţe

conduse de Luminiţa

cioara cu ciocul cel mai albastru

din lume

cioara purta ochelari subacvatici

şi fuma o pipă mai lungă

decât macaraua

atunci el îşi descheia vesta

ca să-i intre fumul în suflet

şi gândea Luminiţe

**

Cu aripile atârnând de urechi

mi-am pus la îndemâna vântului

întregul chip

desigur, dormind metaforic dar

fără ochi deschişi

fumul înecăcios de toamnă se strecura

prin nări şi buze

sub forma unor viermi de mătase

dragul meu

aş fi putut să-mi iau zborul

în ceruri dacă

nu aş fi purtat cercei

gânduri forjate

se face miercuri şi brusc

zăreşti un om

îţi aduci aminte de el dar nu-ţi aduci aminte

de tine

am citit undeva

” să ne întoarcem la alfabet

s-o facem pentru că îmi lipsesc foarte multe cuvinte”

nimicnicie îmi place cum sună asta

mă trezesc în anii 80

plină de praf ca un obiect inutil

unu doi trei patru

sunt nişte rânduri pe care

le-am citit nimănui

în oglindă

mi-am spus

de ce manechinul din fier forjat

mă priveşte prin fereastra uşii

oricum n-o să-i citesc cu voce tare

gândurile forjate

unu doi trei patru

ca şi cum aş face paşi de

tango

le petit matin

la fel de mică, un punct negru la orizont

fluturând din mâini la unison

mică, poate mai mică decât mine

păienjenuţ micuţ drăguţ

ce-mi stăruie sub limbă după atâta

amar-de-timp

dimineaţa devreme pe când întârziam la şcoală

pentru că-ţi pregăteam micul dejun

le petit matin ascuns între

furculiţe căni şi farfurii

azi m-am trezit alergând prin ceaţă cu soare proaspăt răsărit

cu păsări picurate pe cer ca nişte roboţei din altă lume

călătorind spre ţările calde

(pentru Alina mea dragă, pentru că nu-mi citeşte blogul dar pentru că azi împlineşte 23 de ani)

exerciţiu în aer liber

unu

ajung să fiu ceea ce nu-mi doresc.

Aplici frunze culese în august ori pur şi simplu

smulse între paginile unui copac desenat

doi

când te trezeşti din hipnoză te imaginezi

un bărbat verde

pe care-l suflă vântul

trei

nu-ţi mai aduci aminte nici un copac

trei

încadrezi pagina cu linii paralele

patru

bărbatul verde scoate un ţipăt

A

cinci

sună telefonul imobil

răspunde voceau unui copac aproximativ

paralel cu linia verde

şase

e aproape toamnă în curând

toţi oamenii se vor picta

în roşu

cu ţipete

A A

asortaţi

şapte

a fost o perioadă magică şi nu ar trebui

să o amestec între rânduri

opt

tocmai ai făcut eroarea vieţii tale

îmi spune bărbatul verde

şi închide telefonul

nouă

şuieră suflă

ş ş ş

zece

o ţigaretă se-apucă de fumat femei

unu spre zece

mi-am dorit întotdeauna un bărbat

dar am ajuns aproximativ

femeie

doi spre zece

cineva în verde şi roşu

m-a hipnotizat într-o zi ploioasă

trei spre zece

şi mi-am pierdut inclusiv

memoria olfactivă

patru spre zece

încerc să-mi amintesc

mirosind cerneala din care desenez un copac

cinci spre zece

ah!

şase spre zece

e aproape toamnă şi oamenii se vor confunda

unii cu alţii

şapte spre zece

n-am vrut să spun asta

opt spre zece

am greşit

nouă spre zece

trupul meu întomnat

de-vreme

doi zece doi zece doi zece

dimanche

cred că am nevoie de un psiholog. dar înainte de asta. nu ştiu de ce recitesc Versetele. e fascinant, pur şi simplu. şi poate că nici n-aş avea nevoie de psiholog dacă nu m-aş opri din citit, din când în când. mă opresc din citit ca să-mi fac loc pentru vise colorate. câteodată e un bărbat acolo, unul care-mi şopteşte “nu ai eşuat chiaaaar atât de mult, încă mai e, încă..” uneori mi-l imaginez în rochie de mireasă, da, într-o rochie pe care numai eu aş purta-o dacă aş avea ocazia. nu, de fapt mint, nu mi-l imaginez în rochie, mi-l imaginez pur şi simpu aşa, cum era el pe-atunci pe când ne cunoşteam. apoi mă trezesc şi-mi dau seama că poftesc în cel mai josnic mod la el. sunt o oarecare, ce să spun. cred că am nevoie de un psiholog.

après mercredi

cum se numesc acele cutii

dreptunghiulare

lungi de doi metri

late de mai puţin

pe care oamenii le coboară cu frânghii

în pământ

cum se numesc

fantomele care se izbesc de geamul trenului

din Moscova

până-n stomacul lui Tolstoi

şi se balansează

una

lângă

alta

zău că nu ştiu ce am azi cu moscova

sau toate celelalte

am o zi de joi după miercuri

ca şi cum

aş fi cerut-o în scris