fantaisie

Vroiam cu vârf şi îndesat să-i spun limpede, eram bărbatul ăla nenorocit şi o minţeam zi şi noapte, săptămână şi lună, an şi secol. Aş fi minţit-o la infinit. Aveam nevoie de ea ca suport pentru minciuni, aşa cum doamna învăţătoare ne punea în clasele mici să aducem ghivece cu flori pentru suportul de fier forjat din sala de clasă. În fiecare toamnă, elevii cei mai buni aduceau câte-o muşcată. Vroiam să-i spun, atât de mult vroiam, vroiam să mă aştepte îmbrăcată-n curvă, pe-o stradă pustie şi s-o iau în maşină, să facem dragoste într-o parcare, în miezul zilei. Nenorocita, nu suporta machiajul, nu suporta cerceii, nu suporta nici măcar să-şi aranjeze părul şi trebuia s-o mint în continuare.

Advertisements

*

întotdeauna păşesc pe-o zi lungă, aceeaşi zi de vară în care nu am nici culori, nici cântăreţi preferaţi, aceeaşi zi nehotărâtă cu cerneală mirosind acru şi cu senzaţia de scris în jurnal. Apoi cu senzaţia de scârbă, apoi cu sunetul unor papuci de plajă clăpăind, de fapt, pe asfalt.

..

singura realitate e cea care mi se întâmplă mie acum, dacă e să mă transform din broască în prinţesă, dacă e să şterg cu şerveţelul umed toată bună voinţa şi-n schimb, să mă acopăr de imagini ale ce aş fi putut să fiu dacă nu aş fi fost aici, acum, întocmai. să mă acopăr de îmi place în stilul facebook neobosit, dar să nu am timp să mă întreb ce faci? aş putea foarte bine să-i răspund prin telepatie, sunt bine, trăiesc exact ca acum o vară, iar am să citesc Borges în spital, noaptea, pentru că maică-mea e iar bolnavă şi mă doare sufletul de tot ce urmează. Eu nu mă plâng, dragă cititor, să ştii. Eu nu exist. Jurnalul eşuat se scrie singur.

într-o bună dimineaţă

Într-o bună dimineaţă, Maia s-a trezit cu gândul la cana din care bea lapte când era mică. Bunica ei îi încălzea laptele pe sobă într-un ibric albastru, după care îl presăra cu puţin zahăr şi câteva bucăţele de pâine cumpărată în sat. Mathilde îşi ţinea picioarele încrucişate, îngăimând pentru urechile ei un cântecel anost. Ce cânţi? încălzeşte-mi o cană de lapte într-un ibric albastru. Lasă-mă, sunt închisă între ghilimele, nu pot să-mi mişc nici virgula, vezi tu.. şi-apoi, de ce să fie neapărat albastru? Maia o apucă de umeri şi-o scutură bine de amintiri. Spre deosebire de tine, eu sunt închisă în timpul dintre lătratul unui câine somnambul şi urletul unui cocoş cu pene verzi.

cred că…

leapşă de la Olga

..sunt o fată cu sprânceana ridicată a neîncredere, uneori; de fapt, prea deschisă la culoare şi prea dornică de oameni.

..aş vrea să o îmbrăţişez în fiecare zi pe soră-mea

..păstrez exagerat de multe mărunţişuri, atât materiale cât şi în imaginaţie, tot felul de speranţe inutile şi cel mai rău – dorul unor oameni care mă ignoră

..mi-aş dori să exist sub forma unui sunet, unul scurt şi ascuţit ca atunci când ai orgasm

..nu îmi place că spun de-atâtea ori “nu-mi place!”

..mă tem de mine, cred

..aud

..îmi pare rău că cele mai frumoase poveşti care mi-au fost dăruite (iubiri, pseudo-iubiri, scrisori, iluzii optice şi obsesia mea pentru fete) s-au terminat brusc şi sunt ireversibile

..îmi place să spun da şi-mi place să fiu ironică (ori autoironică)

Nu sunt îndrăgostită şi nu sunt obişnuită să nu fiu, aşa că-mi pare că nici nu exist

..cânt poate doar în somn

..niciodată nu-mi ascult intuiţia (la timp) şi nu-mi cred primele impresii, iar apoi se dovedesc a fi adevărate

..rar, destul de rar mi se întâmplă să fiu orgolioasă

Plâng, evident că plâng, deşi acum învăţ să nu plâng atunci când nu e necesar, ah

..nu sunt cinică şi nici egoistă, după părerea mea..

..nu îmi place să scriu pe blog

..sunt confuză, absolut

..am nevoie de sunetul ăla scurt şi ascuţit

..ar trebui să tac tic tac tic tac tic tac..

..aş putea să tac tic tac tic tac tic tac tic..

mai departe, scrie-n carte

journal

cu siguranta atunci cand plangeam ca vreau sa vin acasa imi era teama de lucrul asta. nu vroiam sa vin, intoarsa pe dos. nu vroiam sa ma re-iau de unde m-am lasat, cu tot cu aer, oameni, limba si tot feluri de aduceri aminte. vroiam sa nu se termine, vroiam sa nu ma re-vad in oraselul meu natal ori in clujul plin de frici. vroiam sa nu mai exist aici, asa cum nici in imaginatie nu-mi puteam povesti ce se intamplase-n astia 23 de ani.

poate

inventar de căni/pahare sparte din câte-mi amintesc, în ultimele 2 luni:

3 pahare şi 2 căni (la Nancy)

1 pahar la cluj şi un pahar tocmai acum, la jibou.

eu încă-mi mai beau cafeaua din ceaşca pe care mi-ai dăruit-o în seara aceea, înainte să plec. dar cel mai ciudat e că nu pot să deschid povestea pe care-am scris-o acolo, nu pot să deschid notebook-ul acela cu maroniile-i coperte, cu margini aurite, imitând o carte legată în piele neagră şi pe care-am dat cin’şpe euro în primele zile din franţa minunată. am scris mai puţin de jumătate.  ştiu că şi tu ascunzi carneţelul pe care te-am rugat să-l “povesteşti” până mă întorc.

dac-ai citi în gând, poate că aş visa cuvintele din el.