fantaisie

Vroiam cu vârf şi îndesat să-i spun limpede, eram bărbatul ăla nenorocit şi o minţeam zi şi noapte, săptămână şi lună, an şi secol. Aş fi minţit-o la infinit. Aveam nevoie de ea ca suport pentru minciuni, aşa cum doamna învăţătoare ne punea în clasele mici să aducem ghivece cu flori pentru suportul de fier forjat din sala de clasă. În fiecare toamnă, elevii cei mai buni aduceau câte-o muşcată. Vroiam să-i spun, atât de mult vroiam, vroiam să mă aştepte îmbrăcată-n curvă, pe-o stradă pustie şi s-o iau în maşină, să facem dragoste într-o parcare, în miezul zilei. Nenorocita, nu suporta machiajul, nu suporta cerceii, nu suporta nici măcar să-şi aranjeze părul şi trebuia s-o mint în continuare.

*

întotdeauna păşesc pe-o zi lungă, aceeaşi zi de vară în care nu am nici culori, nici cântăreţi preferaţi, aceeaşi zi nehotărâtă cu cerneală mirosind acru şi cu senzaţia de scris în jurnal. Apoi cu senzaţia de scârbă, apoi cu sunetul unor papuci de plajă clăpăind, de fapt, pe asfalt.

..

singura realitate e cea care mi se întâmplă mie acum, dacă e să mă transform din broască în prinţesă, dacă e să şterg cu şerveţelul umed toată bună voinţa şi-n schimb, să mă acopăr de imagini ale ce aş fi putut să fiu dacă nu aş fi fost aici, acum, întocmai. să mă acopăr de îmi place în stilul facebook neobosit, dar să nu am timp să mă întreb ce faci? aş putea foarte bine să-i răspund prin telepatie, sunt bine, trăiesc exact ca acum o vară, iar am să citesc Borges în spital, noaptea, pentru că maică-mea e iar bolnavă şi mă doare sufletul de tot ce urmează. Eu nu mă plâng, dragă cititor, să ştii. Eu nu exist. Jurnalul eşuat se scrie singur.