ziua 5: timpul

Timpul se făcea ghem şi se rostogolea în ierburi, alerga după mâţe negre. eram plină de oameni ipocriţi şi lipicioşi unii de alţii fără măcar să se cunoască între ei. mă sărutau din buze verzi şi limbi de şarpe. erau oameni-zile şi încă sunt, în carusel m-au aşezat de când am venit şi după ce am să ajung acasă au să mă biciuiască la fel de tare. păpuşi din afara timpului cu pulpe de plastic şi sâni de hârtie creponată, cum să scap de voi? din când în când un parfum de maci cu piper mă linge pe gât şi-mi amintesc de timp. de-o epocă meji în care eram într-un loc atât de bine imaginat încât nu existau îndoieli şi nu existau vieţi paralele din ferestrele cărora puteai să pândeşti un ce-ar-fi-fost-dacă păros şi în sezonul de împerechere. să dai la o parte draperia şi să faci dragoste cu vecina din priviri. timpul rubicond se mişcă iar oglinda îl vede chiorâş. să-l tai din rădăcină? habar n-am.

ziua 4: cămin

Ajunsă cu marile speranţe în gara din Nancy, mă învârt de câteva ori pe călcâie şi mă cam minunez; nu pentru ce văd, ci pentru că sunt. Nu-mi vine să cred că exist altundeva în afară de acolo unde mă ştiu. Desigur, am mai ieşit din ţară, am mai călătorit dar n-am băgat de seamă. Şi ce frumos e când abia aştepţi s-ajungi într-o nouă „acasă”… Cu gura până la urechi, aşa căutam un taxi, cu bagajul uriaş-nerăbdător-să-fie-despachetat.

Căminul mă aşteaptă cu porţile închise. Entuziasmată, mă grăbesc să intru în timp ce o fată cu părul blond iese. Câţiva chinezi cu laptopuri în braţe. Hol mare şi scaune pe margini. Acueil  închis. Mă uit la afişuri, orar, program şi alte asemenea. Dimanche – 19h – 22h. Era abia 17…oh, mă aşez pe jos. ca va, ca va aller. zâmbetul începe să se şteargă de preşul de la intrare. merde, mai am de aşteptat! şi nici nu ştiam ce-avea să mă aştepte. şi nici nu era prima mea opţiune. Pentru că nu-mi place numele. Boudonville. Şi, a propos, citind aseară, nimeresc un cuvânt nou şi-l caut în micul Robert.

bidonville = Ensemble hétéroclite d’habitations de fortune construites à la périphérie de certaines grandes villes dans des zones réputées impropres à l’urbanisation et où vit une population sans ressources, difficile à intégrer dans la vie sociale normale.

E cel mai urât cămin din Nancy dar e cel mai aproape de facultatea de Litere.

jurnal de bord

Ziua 1 : Comme quoi…

 

Mai sunt câteva zile şi plec. Sunt câteva zile bune deşi încă habar n-am de numărul exact. Şi m-am gândit să încep un jurnat de nancy, înainte s-ajung acasă şi să uit. Adevărul e că nu ştiu cu ce să încep. E marrant, în liniştea asta îmi aud doar tastatura, quoi.. (ăştia spun „quoi” aproape după fiecare propoziţie). Poate ar trebui să vă povestesc de regiunea în care am poposit atâtea luni pline. Sau poate ar fi mai bine să amintesc de cum am ajuns. Vaguement.

Am coborât din autobus undeva în Strasbourg, într-o duminică dimineaţă de ianuarie. N-am plecat imediat din locul în care m-au lăsat. Mi-am aprins o ţigaretă şi m-am aşezat pe-o margine, lângă bagaje. Cred că mă simţeam ca un copil ajuns în tabără.. doar că mă pierdusem de restul colegilor. Îmi tremurau buzele, nu mi se părea frig dar cu siguranţă îmi era foame. Fumam şi zâmbeam, era un fel de bucurie infantilă şi vroiam să prelungesc momentul. Dar nu, m-am speriat şi-am căutat cu disperare prima staţie de autobus. Am găsit-o pe cea de tramvai. Şi ce noroc, în staţie mai era un băiat cu părul cârlionţat. Evident, îmi tremura din nou gura şi-mi spuneam în minte „bonjour! Est-ce que vous savez comment on peut arriver a la garre centrale?” „E numărul 101 şi mergeţi vreo 5 staţii.” A urcat odată cu mine şi mi-a spus când să cobor. Nu era greu, de altfel, staţiile erau anunţate. „Merci, au revoir!” Pentru nimic; era vreo 11 şi jumătate, probabil, dar mai aveam de aşteptat. Gara e drăguţă, îmi iau o cafea şi un croissant, mă uit la mersul trenurilor. Aştept. Mă simt murdară şi obosită, îmi urăsc părul şi picioarele amorţite. Apoi mă duc la capătul liniei 1. Cu cinci minute înainte, apuc să scriu ceva. Sunt aşezată pe-o bancă, sunt roşie de la palton şi în faţa mea se odihneşte un trolăr uriaş. Ca şi când ar fi stat acolo ascuns până atunci, îl intuiesc pe Paul venind agale înspre bancă. Da, el trebuia să fie. Mă ridic şi merg înspre el. Îmbrăţişarea lui e ciudată, mă simt bizzare şi nimeni nu spune nimic. Nu-mi dau seama că am ajuns până în momentul în care vorbesc cu tipul de la bagaje. Îi spun că-mi trebuie un dulăpior să-mi ţină imensitatea de valiză. Şi e ca într-un coşmar, nu mă pot concentra şi nu înţeleg ce spune. Îmi vine să ameţesc şi fac eforturi să nu-mi tremure palmele. Mă scuz, îmi mai explică o dată. Reuşesc. Plecăm. Sunt roşie de la stângăcie. Paul zâmbeşte cald, presimt că e prima şi ultima dată când ne vedem.

Primul impact cu realitatea franceză: toate magazinele sunt închise (după o săptămână aveam să aflu că duminica nu se prea lucrează în Franţa). Găsim un restaurant şi luăm cafea. Ori suc de mere. Apoi încep să mă trezesc; ca şi cum s-ar izbi corcoduşe de zidul unei case, urechea mea primeşte lovituri din cuvinte. „E ciudat, toată lumea vorbeşte franceză!” doamne, unde sunt? Nu-mi suport mâinile tremurând şi părul îmbâcsit de autobus. Arat atât de obosită încât probabil Paul, bietul, se sperie de mine. Nu pot să fumez în restaurant. E mai bine. Începe să-mi fie teamă. Foarte curând, cafeaua se va fi terminat şi eu voi fi pornit spre Nancy toute seule, comme quoi.. singură, aşadar. Şi trenul mă duce tai-tai!