expirez en inspirant inspirez en expirant

picioarele mele nu mă mai ascultă ştiţi ca şi-atunci când se zice “calci pe norişori” eu calc pe răni şi pe băşici

 “La mort, la mort folle, la morphologie de la méta, de la métamort, de la métamorphose ou la vie, la vie vit, la vie-vice, la vivisection de la vie”

mirosul de mâini prăfuite şi stomacul verde înghiţind o va va vacă n-am mai simţit asta de când eram mi mi mică norii se tatuează pe antebraţ fioroşi din bărbi le cad firmituri de pâine iar eu calc pe răni şi şchi şchiopătez. te rog, spune-mi, spune-mi că nu eşti aşa! aşa cum?

moartea mea în faţa celorlalţi e un obiect străin, ca o bucată de marmură pe suprafaţa unui parchet laminat. nu toată, to-a-otuşi.

vis de câine

se pare că nu-mi mai prieşte îngheţata de fistic; m-am trezit cu groaznice dureri de gât. Tant pis pour moi, ce să zic.. dar despre visul pe care l-am avut nici nu ştiu ce să spun. de fapt, visam că suntem în război şi mă ascund în casa bunicii. apoi, în faţa unui ecran de tv, încep să mă uit la un film regizat de un japonez; şi, de fapt, filmul devine realitate în vis, pentru că în film, o fetiţă şi o mamă vorbesc despre un câine. mama spune că nu-l mai suportă şi începe să alerge după el; aud un lătrat slab şi ca şi cum ar plânge, rămîn împietrită şi urmăresc toată scena. mama loveşte din ce în ce mai mult câinele, până îl aruncă în aer şi cad bucăţi din el. atunci fetiţa plânge şi aleargă speriată. iar eu îmi spun că tocmai am văzut un film în vis. vai, de parcă cineva ar fi interesat de-aşa ceva! gata, şterg tot, nu citiţi.