expirez en inspirant inspirez en expirant

picioarele mele nu mă mai ascultă ştiţi ca şi-atunci când se zice “calci pe norişori” eu calc pe răni şi pe băşici

 “La mort, la mort folle, la morphologie de la méta, de la métamort, de la métamorphose ou la vie, la vie vit, la vie-vice, la vivisection de la vie”

mirosul de mâini prăfuite şi stomacul verde înghiţind o va va vacă n-am mai simţit asta de când eram mi mi mică norii se tatuează pe antebraţ fioroşi din bărbi le cad firmituri de pâine iar eu calc pe răni şi şchi şchiopătez. te rog, spune-mi, spune-mi că nu eşti aşa! aşa cum?

moartea mea în faţa celorlalţi e un obiect străin, ca o bucată de marmură pe suprafaţa unui parchet laminat. nu toată, to-a-otuşi.

Advertisements

vis de câine

se pare că nu-mi mai prieşte îngheţata de fistic; m-am trezit cu groaznice dureri de gât. Tant pis pour moi, ce să zic.. dar despre visul pe care l-am avut nici nu ştiu ce să spun. de fapt, visam că suntem în război şi mă ascund în casa bunicii. apoi, în faţa unui ecran de tv, încep să mă uit la un film regizat de un japonez; şi, de fapt, filmul devine realitate în vis, pentru că în film, o fetiţă şi o mamă vorbesc despre un câine. mama spune că nu-l mai suportă şi începe să alerge după el; aud un lătrat slab şi ca şi cum ar plânge, rămîn împietrită şi urmăresc toată scena. mama loveşte din ce în ce mai mult câinele, până îl aruncă în aer şi cad bucăţi din el. atunci fetiţa plânge şi aleargă speriată. iar eu îmi spun că tocmai am văzut un film în vis. vai, de parcă cineva ar fi interesat de-aşa ceva! gata, şterg tot, nu citiţi.

despre un vis încercuit

se făcea că alergăm într-o casă imensă şi cineva ascundea nişte cărţi uriaşe de noi; era ca un labirint de camere obscure iar cărţile acelea erau legate în piele neagră; şi brusc, ţi-am sărit în braţe şi m-ai sărutat; dar imediat ce liniştea devenea tot mai ritmică şi visul meu îşi focaliza privirea pe gurile noastre împletite, am început să visez că e un vis şi mă trezeam să mi-l povestesc;

picioare verzi. foutaises.

 

 

nu ştiu ce muzică să mai ascult, după ce a plecat ana ascultam requiem-ul lui verdi prin metz şi îmi venea să plâng, apoi pe wagner nu-l suport. ieri, la bienala imaginii, într-o sală imensă împânzită cu fotografii, un nene fotograf mi-a fotografiat picioarele.

mi-e dor să citesc scrisori. mi-e dor. mi-e dor să fumez pe balcon, să fac baie în cadă şi să fiu în bucătăria mea. dar lucrurile astea inutile, ces foutaises, abia dacă le mai pot ascunde.

#

eu m-am cam întrebat, nu de puţine ori şi nu cu oareşce importanţă – ci doar de dragul de-a desface firul-n douăştrei – de ce dumnezeu ne place să ne întoarcem în timp? şi nu într-un timp oarecare, ci în bucăţi de timp pe care le-am păstrat cu sfinţenie în cutiuţe felurite. de ce?

hai să le lăsăm dracului în praznic, să le ia Gaia pe toate şi să ne vedem de treabă.

vezi-ţi de treabă, fătu meu, cum îmi spunea bunicul.

33 tour

uite cum scârţâie sub ac melodia asta, uite cum mă învârt şi sunt neagră peste tot. nici nu ştii dacă ţi-e dor să mă întorci pe partea nevăzută şi să mă pui să-ţi cânt alice în ţara minunilor şi aoleu urechile şi mustăţile mele, uite cât e ceasul! uite cum scârţâie pentru că se învârte în gol de câteva ore bune. şi te ridici să mă schimbi.