despre ce a găsit Mara la finalul cărţii lui Balzac

Guetter, a pândi, a spiona, a observa. Intocmai ca în serile acelea ca nişte gene prelungi şi senzuale, în serile umplute nu cu întuneric ci cu voci străine şoptind în faţa usii mele cuvinte bizare. dupa câteva mi-am dat seama ca erau în franceză. sună al dracului de diferit, îmi spuneam, sună de parcă cineva ar cânta cu gura închisă o melodie nemaipomenită. habar n-aveam de ce mă legasem cu şireturile de comparaţia de mai sus. dar într-o seară n-am mai rezistat. am deschis uşa încet, imperceptibil. Erau două fete povestind în şoaptă. putain ta gueule şi casse-toi erau expresiile mele preferate. aşa că am ieşit, prefăcându-mă că nu le observ şi-am bătut la uşa de vis-a-vis. “da” mi-a răspuns. am intrat. şi-n timp ce uşa se deschidea
ca un sesam lăsându-mi braţele să violeze aerul parfumat din camera vecină, observam că totul se intunecă. mă imaginam în genunchi, în faţa celui mai frumos tablou pictat vreodată, rugându-mă să intru cu totul în pânza lui, în uleiul şi în culorile lui. de fapt, am leşinat si-am rămas inconştientă câteva minute bune. “da”, am auzit ca prin vis; avea părul ca o ploaie pe obrajii mei, zâmbind – probabil eu tocmai îmi reveneam.  Ca va? Ca va. Et toi? Et moi.
A. totul se termină în a; până şi numele ei, nenorocitul, se termină în a. se termină cu începutul. aşa că am început să mă gândesc la părul ei. Era ca o mare de valuri înspumate, revărsându-se peste trupul meu golit de sens. cu cât mă acoperea mai mult, cu-atât ştiam mai bine să înot.

primăvara se scurgea peste timp, între timp. apoi ne-am întâlnit pe faleză tocmai când eu purtam o rochie neagră, contrastând cu apa. i-am zâmbit timidă. “cum mai eşti?” m-a întrebat. “n-am mai leşinat de-atunci.” Tăceam. ea se uita printre valuri, citea printre firele de nisip ca şi când le-ar fi văzut pentru prima oară. nisipul seamănă atât de mult cu ea! când mi-am apropiat faţa de obrajii ei, continua să privească marea, aproape nemişcată. “uneori mă intreb de ce îmi place să citesc jurnale”, a inceput Mara să-mi spună. ” am găsit, într-o zi, câteva pagini ciudate la capătul unui roman, La peau de chagrin. paginile astea miroseau a cerneală veche, a metal şi a ploaie. cartea era uitată pe-o bancă stranie iar eu mă învârteam în jurul ei, fără să mă pot aşeza.”
“şi ce scria?”

 

” je ne savais pas que la nuit pouvait chauffer les choses.. je ne pouvais absolument pas croire que cette pleine lune peut etre fatale sur moi, sur mon intellect, ma physionomie, ma psychologie. au moment ou j’écris ces mots (…) la phase finale de ma transformation, je ne serais plus jamais un homme. Aujourd’hui (…) j’entame une nouvelle vie, celle de l’animal par excellence. celle du loup. Un sentiment de culpabilité plane sur mon ame (…); Je ne sais comment
expliquer ce mouvement intense, mais je l’ai fait et au plus profond de moi meme je ne le regrette pas. je ne pouvais plus supporter son sourir joyeux, ses yeux (…). je ne pouvais plus voir son visage si parfait, son corps (…) sa peau si douce sous mes caresses. non je ne supportais plus de la voir vivre.”

Advertisements

3 thoughts on “despre ce a găsit Mara la finalul cărţii lui Balzac

  1. e atat de frumos fragmentul incat sper ca l-am scris eu..
    cat despre a suporta sa traiesti: asa cum ma rugam eu de Mara, spunandu-i, sa ne mutam inainte de amintire, numai acolo se poate trai!
    iti multumesc Dia pentru cadoul asta!

  2. ce ma bucur ca-ti place! cu drag, Paul. imi sunteti dragi amandoi : ) (si tot imi vine sa scriu despre ea, dar n-as putea, s-ar transforma in Veronique si ar avea vieti paralele, iti dai seama..)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s