îmi place să fumez oameni.

să mă chinui? de ce? de ce nu-mi vin cuvintele până în gât? nu să le dau afară scuipând ci să le transform în cercueţe de fum. aşa cum fac şi cu oamenii. îi inhalez şi-i transform în cerculeţe. îmi place să fumez oameni. şi-mi place să fiu fumată. până când fumul din jur e atât de gros încât nu mai văd nimic altceva. de ce m-am transformat într-un jurnal? m-am transformat într-o ţigaretă.de ce astept să mă aprindă cineva? aş vrea să nu fi învăţat niciodată să fumez. să nu fi devenit atât de egoistă. să nu mă mai învârt în jurul cozii mele,

căutând mereu cercuri dramatice şi pline de sens, dar în fapt, executând mişcări mecanice, închise în mine, legate de mine prin fumul care nu se pricepe deloc să se transforme. ar trebui să mă transform chiar eu? de ce nu pot, din moment ce mă observ? cine sunt eu şi care e insuportabila mea uşurătate? de ce mă simt grea cu pântecele plin de copii pe care trebuie să-i nasc şi nu ştiu cum? drumul meu spre franţa trebuia să mă nască, aşteptam cu nerăbdare să mă recunosc în alt univers.

Am eşuat. Paşii cadenţaţi şi podiditul lacrimilor se amestecă într-un dicţionar străin. Dacă îmi umezesc degetul să răsfoiesc această enciclopedie, furnicile din fiecare pagină îşi iau zborul spre trecutul meu. Cu aripile transparente alunecă prin aer până când găsesc amintiri pe care poposesc obosite. Iar eu le văd ca într-un vis.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s