si facultatea

Advertisements

halucinant

casele din faţa mea se înclină spre stânga, sunt în pat şi observ un horn fumegând tot soiul de animale, oameni şi alte lucruri albe, pe fondul alb al norului imens din spate. casele se înclină iar norul continuă să alunece în dreapta mea.

merg pe stradă şi ninge extraordinar, abia îmi ţin ochii deschişi iar trotuarul se înclină spre stânga şi se unduieşte pe lângă mine, oare leşin? nu, dar dacă mă împiedic acum am să mă sparg de asfaltul gri, iar dintre buze o să-mi curgă un val de sânge. întotdeauna mă imaginez căzând, oare de ce? la dracu.. poate în felul ăsta îmi aduc aminte de fiecare moarte pe care am… trăit-o?

vachement

sau poate ca zambea, dupa ce-am zis ca-s din romania, la gandul ca exista Ionesco si Visniec (deja am vazut un afis cu Visniec, o sa vina la Nancy pe 28 februarie). Extraordinar, dar eu abia ma descurc cu limbajul vostru familiar, si-am scris un monolog aproape de absurd, ironic pana ajungea la mine, studenta erasmus pierduta printre r-uri si vachement-uri. si merde si putain si studentii citeau cate-un text in care ma pierdeam, sunt geniali! cel putin la cursul asta, de practici literare. ma tot gandesc, insa, ca nu am nici un drept sa scriu in limba lor. nu stiu. as ramane la curs pentru ca proful e vachement dragut si vachement jeune si vachement imi aduce aminte de un tip de care m-as indragosti oricand. nu, dumnezeule, sa-mi tot zambeasca si sa-mi tot spuna “Diana” accentuat pe ultimul a, suna fantastic, sunt alta persoana, si sa-mi tot spuna ca a auzit de Cluj ca e frumos, degeaba 🙂

de fapt, cursul se numeste “atelier d’ecriture”.

oricum, e mult mai bine decat sa ma gandesc la cardul BT de pe care nu pot sa scot nici o centime, pentru ca e alt cont, la aceeasi banca, e complicat, nici nu pot sa va explic. E ok; astept, intre timp, sa mi se termine fondurile de la brd. vachement.

îmi place să fumez oameni.

să mă chinui? de ce? de ce nu-mi vin cuvintele până în gât? nu să le dau afară scuipând ci să le transform în cercueţe de fum. aşa cum fac şi cu oamenii. îi inhalez şi-i transform în cerculeţe. îmi place să fumez oameni. şi-mi place să fiu fumată. până când fumul din jur e atât de gros încât nu mai văd nimic altceva. de ce m-am transformat într-un jurnal? m-am transformat într-o ţigaretă.de ce astept să mă aprindă cineva? aş vrea să nu fi învăţat niciodată să fumez. să nu fi devenit atât de egoistă. să nu mă mai învârt în jurul cozii mele,

căutând mereu cercuri dramatice şi pline de sens, dar în fapt, executând mişcări mecanice, închise în mine, legate de mine prin fumul care nu se pricepe deloc să se transforme. ar trebui să mă transform chiar eu? de ce nu pot, din moment ce mă observ? cine sunt eu şi care e insuportabila mea uşurătate? de ce mă simt grea cu pântecele plin de copii pe care trebuie să-i nasc şi nu ştiu cum? drumul meu spre franţa trebuia să mă nască, aşteptam cu nerăbdare să mă recunosc în alt univers.

Am eşuat. Paşii cadenţaţi şi podiditul lacrimilor se amestecă într-un dicţionar străin. Dacă îmi umezesc degetul să răsfoiesc această enciclopedie, furnicile din fiecare pagină îşi iau zborul spre trecutul meu. Cu aripile transparente alunecă prin aer până când găsesc amintiri pe care poposesc obosite. Iar eu le văd ca într-un vis.