şi chemi absolutul pre numele său/ cel mai mic – megapower

imi stau cuvintele astea încă de ieri în minte. azi am căutat bezmetic volumul din care fac parte, până l-am găsit chiar la mine în cameră. în aceeaşi cameră în care m-am ascuns.

am dat de Daniel Hoblea acum vreo 5 ani, ca şi de Piţoiu, Săuca şi alţi sălăjeni, de altfel. aseară au recitat frumos toţi. şi era fum şi cald în Insomnia.

Megapower

D.Hoblea

Sub unghii mai porţi

cenuşa adevărului

iubita e îndrăgostită

de şarade inexistente

în van e totul

din miezul lucrurilor

nu muşcă decât

închipuirea şi neantul

cuvintele ca nişte soldaţi instruiţi

mărşăluiesc spre poem şi ard

sătul eşti de mult

prea puţinul clipei

de mult prea văzutele astre

chemi absolutul pre numele său

cel mai mic – megapower

( vine o muscă să ţi se-aşeze

pe pleoapa stângă )

eul-călăul

în uniformă de piatră

îţi face un semn

(abisule-visule

ce urci prin mine

spre tine

simfonia care sunt

te va asurzi)

despre soare şi lună, cu poeţii sălăjeni

chiar în momentul acesta mă prefac plecată de-acasă. a trebuit să mă supun unei întâlniri misterioase şi spontane. cu ochii închişi nu mă gândesc decât la un singur moment. nu pot să vi-l spun. nu m-am gândit niciodată prea mult la ecriture minimaliste dar sună frumos. trebuie să mă ascund în întunericul din cameră.

Cata: poti merge sa fumezi in bucatarie
Cata: imbracata in stafie
Cata: pt ca
Cata: asta nu ar presupune neaparat ca esti acasa

clătite

dor de sakuraame

dar astea nu înseamnă absolut nimic şi farfuria asta ciudată frumoasă pe care-a cumpărat-o ana acum câteva zile de care ne-am bucurat ca două copile nimic nu înseamnă că suntem fericite clătitele au fost bune am încercat mai multe feluri de dulceaţă de vişine de zmeură de mure de căpşuni şi astea sunt doar câteva am băut pahare de lapte rece reci aşa cum ne place nouă am fumat dimineaţa înainte de opt apoi iulia a plecat să-şi vadă iubitul îi era dor de el ce frumos e să-ţi fie dor de cineva

sunt o fiinţă extraordinar de rea. străzile îmi spun asta deseori. pe-aici ai trecut cu x pe-acolo te plimbai cu y. toate răutăţile tale s-au împrăştiat pe trotuare şi s-au împărţit în pietre. ca într-un joc banal. iar când plouă, băltoace mari de apă îţi oglindesc paşii.

X

un mister dezlegat

din întâmplare am nimerit la poştă exact în momentul în care o tanti îmbrăcată în albastru s-a apropiat de cutia poştală. a scos dintr-un buzunar albastru o cheie mică. a deschis cutia poştală şi din ea s-au revărsat scrisori. într-un sac mare albastru. apoi au dispărut. cuvintele.

şi ale mele.

nu mai am decât nucă măcinată

să bei un ceai sărat din cauza plânsului şi să te întrebi de ce nu-i dimineaţă, să poţi servi şi o felie de caşcaval de-ăla cu găuri, cum are întotdeauna Jerry.  prefer să-mi amintesc brusc, aşa cum azi mi-am amintit stând pe acelaşi scaun la aceeaşi masă în aceeaşi bucătărie momentul în care cineva din trecut a început să numere vreo treizeci de nuci dintr-un vas oarecare. Aşa s-a petrecut totul pe urmă, aşa mi-am băut ceaiul înlăcrimat în seara din viitor.

acum nu mai am nuci deloc. nu mai am decât nucă măcinată şi stă în frigider să prindă miros.

dacă m-ar înţepa o albină

sau dracu să le ia de albine, nu ştiu de ce am senzaţia că m-a înţepat ceva într-un deget de la mâna dreaptă. asta după ce mi-au îngheţat. mâinile, evident. ce m-aş face eu fără mâini? dracu să le ia de mâini, sunt atât de patetice toamna-iarna asta încât nu ştiu să îmbrăţişeze decât virtual.

dacă m-ar înţepa o albină.

ieri dimineaţă, o veveriţă s-a oprit în faţa mea.

E 11 fix.

mă tot întreb cum a trecut ziua de ieri şi ce caut în azi. poate că nu meritam să găsesc nimic în azi, nici măcar ploaia care m-a trezit şi despre care aveam impresia că e tastatul anei la calculator, în camera alăturată… şi m-am trezit cu gândul să spun cuiva: nu-mi place atunci când cineva spune “îmi place cum scrii” pentru că pur şi simplu aici nu e vorba de plăcut sau neplăcut ci vreau doar să fiu citită. şi uneori imaginată. desigur, plăcerea e chiar în citire. în cartea de citire, hi hi.” Acum, însă, citesc numărul România Literară din 23 aprilie 1987. Am găsit chestii frumoase, chiar şi un articol de Noica. Pe lângă numărul ăsta, mai am de citit încă…mai multe, nici n-am apucat să le număr. Numere numărate. Le-am şters doar de praf şi le-am aranjat colţurile roase de şoareci. Am fost destul de inspirată să nu cotrobăi decât într-una din cutiile din pod, aşa că pe când mai merg acasă…

şi nici măcar n-am început

Stai puţin şi întreabă-mă

după ce-mi spui să tac

nu-i aşa că viaţa e ciudată?

mă gândesc la vise, nu la vieţi

în consecinţă

nu ne întâlnim cu gândul nici măcar la mijloc

Trezeşte-mă dintr-un somn lung

direct pe aleea noastră preferată

din parc

din parcul maroniu plin de clişee

din fruzele castanilor şabloane pentru

diferite forme de tristeţe

şi plimbă-te cu mine peste bănci

la confiture verte

lipsit de forţa gravitaţiei

dimineaţa nu pot

să-mi beau cafeaua

mă ridic au plafond

mă trezesc uneori cu ochii

în bec

iar din tabloul agăţat

pe perete

dispar personajele celebre

coboară cu picioarele

cele mai lungi

sur la terre

apoi îmi imaginam

că o sărut

în tip ce-i zvâcnesc

silabele din gură

consoanele

le T

le Q

şi mai ales

rârâitul adorabil

je voudRais l’embRasser

temps mort

ou éternel présent?

dar spaţiul e un monstru

la confiture verte

ea e haşişul pe care nu l-am fumat niciodată.

să fiu o literă din cuvântul vis

v de la vulgar

de la viol

şi viperă

sau dintr-un pian

o notă ascuţită sub un deget apăsat

odată pentru totdeauna

(azi-noapte am avut un vis extraordinar de ciudat.)