journal d’hirondelle

Editare mai târzie, dar la început:

cineva a ajuns aici căutând “de ce nu este bine să scrii un jurnal”. Păi, uite de ce. Dacă citeşti journal d’hirondelle răspunsul relativ e “pentru că mori şi jurnalul ţi-e violat de alţi ochi”. Asta nu se aplică însă în cazul în care e virtual. Nu-i aşa? Ah, de ce ne place să…

Mi-au plăcut ultimele vreo 20 de pagini din Jurnalul Rândunicii de Amelie Nothomb. La început, aveam impresia că nu se mai termină. Îmi lipseau câteva cuvinte şi nici nu mă sinchiseam să le caut în dicţionarul francez-român. Apoi, mi-au răsunat în urechi nişte fraze foarte frumoase, dându-mi seama astfel de cât de urât s-ar auzi traduse. Mi-a plăcut mult ideea jurnalului misterios în care nu se găseşte nici un nume. Apoi, fraza în care cuvântul blog, asociat tinerelor fete, a sunat oarecum ciudat. Şi mai era ceva. În rest, cuvinte şi fotografii din cuvinte pe care le-am văzut foarte des. În filme, în muzica pe care-o ascult, în alte cărţulii interesante pe care-am apucat să le citesc.

După lectură m-am adâncit în spaţiul din faţa blocului – întunecat şi, fumând, am intrat în jocul pe care-l mimau doi băieţi şi-o fetiţă. Am auzit mai întâi semnalul de început, când fetiţa, uitându-se la bloc, strigă mami, numai un joc şi plecăm! Aşa că am rămas cu ţigara aprinsă şi-am aşteptat. Fetiţa s-a autointitulat regină iar cei doi băieţi, în faţa ei, făceau paşi în spate, întrebând Câţi paşi îmi dai ? Apoi începeau să înşire tot felul de lucruri. Spaghetti, oraşe, maşini… Ciudat, mi-am spus, eu n-am jucat aşa ceva!

Je trépasse main dans sa main puisque j’écris: l’écriture est le lieu où je suis tombé amoureux d’elle. Ce texte s’arretera au moment exact de ma mort.

momente jenanto-interesante

intrarea asta de jurnal ar putea trece neobservata. nu va obositi sa cititi 🙂

fara diacritice, povesti idioate

nu stiu ce vreau sa mananc. nu vi se intampla sa aveti o pofta si sa nu stiti de ce?

sunt predispusa la momente jenante mai tot timpul. mi se intampla foarte des, spre exemplu, sa raman cu privirea fixata pe cate-o persoana, si-atunci persoana respectiva ma priveste ciudat. da, stiu, nu ar trebui sa fac asta. spre exemplu, intr-o seara de dans, in vesnicul iad Janis (clubul de fumatori), dupa singurul punct culminant, (pentru ca au acelasi playlist mereu)  piesa pe care dansez si eu, a mai aparut unul. l-am zarit (pentru ca ana si iulia imi faceau semne disperate sa ma uit inspre el) pe unul din baietii de care-am fost indragostita in copilarie. adica, indragostita e putin spus. trebuie sa recunosc (plus ca a durat mai bine de un an). pe vremea in care prietenele mele aveau obsesii pentru enrique iglesias, eminem sau brad pitt si umpleau oracole si carnetele cu poze decupate din reviste bravo sau popcorn… eu scriam de zor intr-un jurnal (care acum e plin-plin) despre un baiat mai mic cu doi ani decat mine. cateodata se intampla sa ne vedem din greseala, fiind in aceeasi scoala, sau sa nimerim in acelasi grup de prieteni. cateodata. o data, dupa ce s-a topit zapada si aveam impresia ca vine primavara, m-a invitat sa culegem ghiocei. entuziasmata, am zis ca da, de ce nu? si totusi, n-am ramas singuri decat cateva minute. minutele respective au fost pline de suspans, pentru ca a scos din buzunar… niste foi de caiet cu patratele, pe care mazgalise niste poezioare. mi le-a intins timid si le-am luat. iar cealalta parte jenanta, tot fara sa ne vorbim, i-am intins si eu niste hartiute impachetate frumos, in care ii scrisesem eu niste poezioare. nu vreau sa-mi amintesc ce fel de. oricum.

eram in iadul dansant de Janis si pe la ora 1, l-am zarit. Fuma. (habar n-aveam ca e atat de schimbat). Si dadea din cap intr-un mod ciudat. Ah, da, nu ne-am salutat/vorbit de vreo 5 ani. Eh, nu, nici in seara asta. Dar despre altceva e vorba. Am inceput sa-l fixez din ochi, uneori dandu-mi seama ca mi s-a deschis si gura. Absolut inutil. Da, el se uita la mine exact ca si cum te-ai uita la o fantoma. Neincrezator si serios. Exista? Dar poate nu vad bine. Nu, nu-i nimeni acolo. Apoi am plecat acasa. Cu fetele.

Iar azi, mi s-a intamplat iar sa fiu surprinsa zgaindu-ma la cineva. Pentru prima oara in carne si oase, iubita fostului meu iubit. Oh, nu credeam ca e asa frumoasa! asa de blonda si draguta! Am facut niste ochi uriasi de copil al nimanui si i-am indreptat spre ea. M-a surprins  si s-a uitat ciudat. Normal ca nu stie cine sunt. ha ha.

Nu stiu de ce am scris atat de mult. Azi-noapte am visat ca intalnesc pe cineva din greseala. Oh, cred ca mi-e pofta de brownies, dar mi-e atat de lene sa gatesc!

sinucidere în masă

Era o după-amiază plăcută într-un oraş străin. Aşteptam un tren. Văzusem o femeie care-mi făcea semne, plângea şi se schimonosea. Apoi, bunica mea a început să alerge pe stradă, încercând să atragă atenţia oamenilor. Nu ştiam ce se întâmplă. Dar la un moment dat, am început să văd o mulţime de femei înălţându-se pe acoperişul unui bloc de zece etaje, cu ajutorul unor… scări. foarte ciudat, mi-am spus. Şi a urmat partea interesantă. Una câte una, femeile săreau de pe bloc înapoi de unde-au venit. Era ca o ploaie de umbre negre, umbre care se transformau apoi în mici pete de sânge-oase-carne pe asfalt. Nu eram speriată, mă întrebam doar de ce timpul din visul meu se petrece astfel…

je veux… tout?

non, chiar nu vreau totul.

dar pentru că sunt obsedată de XXe siècle, pentru că am băut o cafea cu marţipan şi-am visat cu ochii deschişi la EA, clădirea asta mare de al cărei miros nu pot să mă despart, deşi aproape toţi care trec prin ea o renegă mai apoi… şi pentru că sunt masochistă şi pentru că îmi place să fumez acolo, pe băncuţele ei şi pentru că profesoara de Moyen Age et Renaissance m-a privit cel puţin dubios şi pentru că Horia e un oportunist dar ascunde foarte bine asta, fiind un moşuleţ deştept şi pentru că una dintre ele m-a întrebat “Oh, c’est sur Michaux?” fără să ştiu că e specialistă, şi pentru că mi-ar fi plăcut să nu fi scris nimic despre mine aici, pentru că nu mă vreau narcisistă. Mă vreau doar acolo. Şi sunt, începând cu luna lui brumărel 🙂

nu ştiu de ce, clujul-boem s-a lipit de mine în ultimul hal. scuzaţi-mi buna dispoziţie! promit să scriu o tragedie…

editare mai târzie: vreau să văd marea toamna.

pronume posesiv şi posedant

eu sunt fata cu sandale

galbene

eu sunt rezerva

de stilou

a nu ştiu cui şi-a tuturor

îmi zâmbesc ipocrit şi-mi scot acele de gămălie

blocuri de recepţie

chitanţiere

avize de transport mărfuri

cărţi de muncă

şi anexe unu

unul câte unul până când

mă trezesc urlând în faţa lor

împroşcându-mi pieptul cu saliva lor incoloră

mai plină de satisfacţie decât

a mea

a mea, de fapt, nu există în vocabularul lor

pronume posesiv şi posedant

(pentru că fata cu sandale galbene e întotdeauna o rezervă bună, la îndemâna oricui ; sunt multe altele ca ea,  sandalele se poartă de când lumea iar galbenul e o culoare naturală.)