lumea se minunează de zăpadă, se întâmplă pe ecran, se defulează prin pieţe şi mulţimi, se micşorează şi se măreşte, se vinde şi se cumpără, se citeşte şi se traduce. uneori, când pisica mi se cuibăreşte fără să vreau în braţe, cu aerul unui copil răsfăţat, îmi amintesc de multe alte vieţi şi universuri, pe vremea în care nu eram decât eu. mi-e dor de mine, trebuie să recunosc, aşa încât să mai adaug blogului psihedelic cu snobissimul său titlu de jurnal – încă o picătură de patetic.
oricum n-am cititori. nu degeaba spuneai că suntem nişte nebuni să (mai) scriem. mă rog, dacă asta se numeşte scris.
ps: zăpada e de vină!
