cum să toarcă un poem?

într-una din zile am primit în dar o pisică de cuvinte şi, pentru că toarce atunci când e citită, o împărtăşesc aici, cu sau fără acordul stăpânului ei.

uită-te la mine, spintecă-mă de-a lungul sternului, trage-mă afară ca pe un sertar, ca pe o pisică de mutat umbre. ţipă dintr-o dată la mine, ţipă înăuntrul meu, fă-ţi loc în trup, acolada mea sublimă, ochiul meu de văzut fluturi, mâna mea de mângâiat creştete de copil. o să treacă păsările peste noi, o să umble nopţi şi zile, o să răsară cineva şi o să apună. o să inventeze lumi pentru noi, o să aşeze pe ramurile noastre globuri, o să ne stropească cu var primăvara şi o să ne înveţe anotimpurile. drumuri o să ne ducă şi o să ne aducă. o să ne despartă cu blândeţe şi o să ne reunească. aşa o să învăţăm sentimentul, osul care ne ţine legaţi, inseparabil, sternul întâlnirii noastre. o să auzim numele nostru rostit ca o tăiere împrejur, foşnetul de vocale al unei voci feminine o să ne cheme până când o să ne învăţăm şi o să ne uităm numele. o să deschidem ochii într-o statuie de piatră, într-un muzeu, o să fim plimbaţi dintr-un oraş într-altul şi o să ni se zâmbească de pretutindeni. o să se îndrăgostească de noi milioane de oameni, oameni ca noi, oameni cu pielea neagră, oameni cu ochi migdalaţi, oameni blonzi şi desculţi, adolescente şi femei cu pântecele greu. o să mă întrebi ce bărbat creşte înăuntrul ei aşa cum creşti tu înăuntrul meu şi eu o să zâmbesc cu vârfurile plămânilor. atunci o să facem dragoste pentru prima oară, desăvârşit, ca o lună plină, ca o sumă albă de ventriloci sub piele. o să fim scunzi şi iertători, o să avem curaj şi o să ne lipsească curajul, o să fii, mai presus de orice, femeie şi, mai presus de orice, copil. o să ne ascundem şi-o să ne dăruim tuturor. o să fim băuţi dintr-un pahar de apă şi-o să visăm cum ne-ntoarcem în lume. o să începem undeva, o să sfârşim. o să câştigăm şi o să pierdem de multe ori totul.

 

Mulţumesc.