ps:

lumea se minunează de zăpadă, se întâmplă pe ecran, se defulează prin pieţe şi mulţimi, se micşorează şi se măreşte, se vinde şi se cumpără, se citeşte şi se traduce. uneori, când pisica mi se cuibăreşte fără să vreau în braţe, cu aerul unui copil răsfăţat, îmi amintesc de multe alte vieţi şi universuri, pe vremea în care nu eram decât eu. mi-e dor de mine, trebuie să recunosc, aşa încât să mai adaug blogului psihedelic cu snobissimul său titlu de jurnal – încă o picătură de patetic.

oricum n-am cititori. nu degeaba spuneai că suntem nişte nebuni să (mai) scriem. mă rog, dacă asta se numeşte scris.

ps: zăpada e de vină!

cum sa visezi premonitoriu

« Je comprends que je ne peux rien faire, moi, chétive, à côté de grands savants comme vous autres, lui avait-elle répondu. Je serais comme la grenouille devant l’aréopage. Et pourtant j’aimerais tant m’instruire, savoir, être initiée. Comme cela doit être amusant de bouquiner, de fourrer son nez dans de vieux papiers ! » avait-elle ajouté avec l’air de contentement de soi-même que prend une femme élégante pour affirmer que sa joie est de se livrer sans crainte de se salir à une besogne malpropre, comme de faire la cuisine en « mettant elle-même les mains à la pâte ».[1]

„Înţeleg că eu, o biată femeie, nu însemnez nimic pe lângă un mare savant, îi răspunse ea. Aş fi ca broasca în faţa aeropagului. Şi totuşi, mi-ar plăcea atât de mult să învăţ, să ştiu, să fiu iniţiată. Cât de nostim trebuie să fie să nu-ţi mai scoţi nasul dintr-un maldăr de cărţi şi manuscrise vechi!” adăugase ea cu aerul mulţumit de sine pe care îl are o femeie elegantă când afirmă că bucuria ei cea mai mare este să se murdărească fără teamă făcând o muncă deloc curată, ca, de exemplu, gătind în bucătărie şi „punând ea însăşi mâna la treabă”.[2]

„Înţelegeţi că o fiinţă firavă ca mine nu e în stare să facă nimic, alături de savanţi ca dumneavoastră, îi răspunsese ea. Aş fi ca o broască în faţa areopagului. Şi totuşi, mi-ar plăcea atât de mult să mă instruiesc, să ştiu, să fiu iniţiată. Ce amuzant trebuie să fie să umbli după cărţi vechi, să-ţi vâri nasul în hârţoage”, adăugase ea cu aerul mulţumit de sine, pe care îl adoptă o femeie elegantă ca să-şi afirme bucuria de-a face, fără teamă de a se murdări, o treabă necurată, cum este gătitul, „punând ea însăşi mâna pe toate”.[3]

Ştiu că n-aş avea ce să caut eu, atât de fragilă, alături de mari savanţi ca dumneavoastră, îi răspunse ea. Cred că aş fi răţuşca cea urâtă printre lebede. Cu toate astea, mi-ar plăcea atât de mult să fiu iniţiată şi instruită, să ştiu. Ce nostim trebuie să fie toată ziua printre maldăre de manuscrise şi cărţi vechi!” adăugă atunci mulţumită, luându-şi un aer de femeie elegantă care afirmă că bucuria ei cea mai mare e de a se abandona, murdărindu-se fără teamă, unor munci de casă precum frământatul aluatului.

dar eu unde sunt?

---

[1] Marcel Proust, Un amour de Swann, Ed. Gallimard, 1990, p. 20

[2]Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Swann , traducere de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 198 – 199

[3] Marcel Proust, Swann (În căutarea timpului pierdut, II) vol. 2, traducere de Radu Cioculescu, Editura Pentru Literatură, Colecţia BPT, Bucureşti, 1968, p. 20

 

requiem pentru o copilărie de tip “tous les matins du monde sont sans retour”

 

Poate că aş fi vrut să nu mă iei de mână. Da, aş fi vrut să nu dai la o parte perdeaua aceea de vară, punând o piedică ţânţarilor acum pe terminate, era început de toamnă şi perdeaua atârna ca o rufă uscată, inutilă; poate că aş fi vrut să nu treci pe sub frunzele stufoase şi pline de struguri necopţi; şi cu siguranţă aş fi vrut, cel mai şi cel mai mult, să nu port sandale galbene. Pentru că – nu-i aşa? – azi aş fi fost bine, sănătoasă, mulţumesc.

în loc de urare, je vous embrasse

o brioşă cu drag.

cum să toarcă un poem?

într-una din zile am primit în dar o pisică de cuvinte şi, pentru că toarce atunci când e citită, o împărtăşesc aici, cu sau fără acordul stăpânului ei.

uită-te la mine, spintecă-mă de-a lungul sternului, trage-mă afară ca pe un sertar, ca pe o pisică de mutat umbre. ţipă dintr-o dată la mine, ţipă înăuntrul meu, fă-ţi loc în trup, acolada mea sublimă, ochiul meu de văzut fluturi, mâna mea de mângâiat creştete de copil. o să treacă păsările peste noi, o să umble nopţi şi zile, o să răsară cineva şi o să apună. o să inventeze lumi pentru noi, o să aşeze pe ramurile noastre globuri, o să ne stropească cu var primăvara şi o să ne înveţe anotimpurile. drumuri o să ne ducă şi o să ne aducă. o să ne despartă cu blândeţe şi o să ne reunească. aşa o să învăţăm sentimentul, osul care ne ţine legaţi, inseparabil, sternul întâlnirii noastre. o să auzim numele nostru rostit ca o tăiere împrejur, foşnetul de vocale al unei voci feminine o să ne cheme până când o să ne învăţăm şi o să ne uităm numele. o să deschidem ochii într-o statuie de piatră, într-un muzeu, o să fim plimbaţi dintr-un oraş într-altul şi o să ni se zâmbească de pretutindeni. o să se îndrăgostească de noi milioane de oameni, oameni ca noi, oameni cu pielea neagră, oameni cu ochi migdalaţi, oameni blonzi şi desculţi, adolescente şi femei cu pântecele greu. o să mă întrebi ce bărbat creşte înăuntrul ei aşa cum creşti tu înăuntrul meu şi eu o să zâmbesc cu vârfurile plămânilor. atunci o să facem dragoste pentru prima oară, desăvârşit, ca o lună plină, ca o sumă albă de ventriloci sub piele. o să fim scunzi şi iertători, o să avem curaj şi o să ne lipsească curajul, o să fii, mai presus de orice, femeie şi, mai presus de orice, copil. o să ne ascundem şi-o să ne dăruim tuturor. o să fim băuţi dintr-un pahar de apă şi-o să visăm cum ne-ntoarcem în lume. o să începem undeva, o să sfârşim. o să câştigăm şi o să pierdem de multe ori totul.

 

Mulţumesc.

- ea

când am să scap de tine ca de-o gheară de pisică inutilă, ca după ascuţitul ghearelor de pisică şi ca după lăsatul acelor urme adânci în fotoliu, pe scaunul cu taburet sau cu rotile, ca după scârţâitul tău de gheară de pisică scănţălind suprafeţele numai bune de ascuţit gheare
atunci am să spun în sfârşit sunt eu şi nu e nici o pisică în locul meu care să zboare de la etajul opt spre exemplu, care să fie dată pe mâna străinilor, care să treacă strada într-o seară oarecare şi să moară
atunci când nu mai e nici o pisică în mine şi gata, toate au plecat
când am să plâng nimic nu se va fi schimbat, nici măcar ghearele mele cu degete cu piele din ce în ce mai uscată, cu buze din ce în ce mai trans-parente, cu gene din ce în ce mai albe şi-atunci
atunci am să-mi ascut dinţii de speteaza scaunelor cu rotile şi scârţâitul meu va  învia toate pisicile pe care le-am iubit vreodată.

 

- 2

de-aici

- 4 pisică – 3

şi ninge

iar eu fug de scris, evident (-6 , -5)

- 6

pare un decembrie cu totul şi cu totul special. în momentul ăsta sunt cam 10° C. ştiu sigur că nu va ninge până la anul aşa cum nici tu n-ai să mă vezi până peste cine ştie câţi ani. da, ştiu sigur. nimeni nu e pregătit vreodată. nici măcar eu. dar mie nu-mi pasă, nu acum.

nu m-am gândit niciodată, dar poate tot răul vine de la mine. toată energia negativă.

- 5

Lilith a fost capricorn

fiinţa feminină a nopţii a fost capricorn
şi s-a plimbat prin cer cum mă plimb eu prin oraş
prin locuri în care se citesc poeme
şi pe unde mi se face milă de
băieţi
care citesc poezii despre
românii care aduc maşini second hand din
anglia

 (ps: azi sunt abia 0° C; încep să mă simt mai bine)

dia logos, îngheţată de ceai verde şi răvaşe (- 8 şi -7)

Totul a început într- o ceainărie minunată în care fetele fumează pipă la mese înalte cu ceşti şi lumânări, de parcă nişte păpuşi ar da o petrecere. Pianul din cealaltă încăpere parfuma aerul cu preludiile lui Rachmaninov şi lămpile vechi tremurau de atâtea poveşti. E un loc secret, mi se spune. Mi se face somn. Azi am primit o prăjitură cu răvaş.

Schimb locuri şi oameni, dar îmi lipseşte ceva.